Vindecarea si detasarea sunt doua lucruri distincte. Detasarea poate fi calea spre vindecare. Vindecarea este un scop final, un capat de drum, un tel. Si vindecarea nu se poate dobandi rapid. Este nevoie de intreaga cale pentru a ajunge intr-un punct in care sufletul sa se gaseasca reparat, un punct in care milioanele de cioburi sunt atat de bine lipite intre ele la locul lor incat nici macar nu par a se fi rupt vreodata. Cam aceasta este imaginea prin care as dori sa zugravesc vindecarea.
Detasarea as putea-o zugravi prin aceeasi imagine, deosebita de cea de mai sus prin faptul ca cioburile cazute din suflet nu sunt lipite la loc insa nu mai dor. Ele pot fi atinse si nu mai taie. Pot fi maturate si nu mai conteaza. Pot fi extirpate din rani deschise cu degajarea si impacarea nebunului. Toate acestea insa nu fac sufletul sa fie intreg. Este doar un mecanism interior de protectie, de imunizare. Un cocoon.
Pentru vindecare este nevoie in primul rand de dorinta. De curajul de a mai pasi o data pe drumul care s-a dovedit de prea multe ori neprietenos. In al doilea rand, este nevoie de motivatie. Dorinta fara motivatie poate intoarce spre inapoi cei mai hotarati pasi. Mai sunt necesare incapatanarea, curajul si increderea. Asemenei unei retete complicate de prajitura, fiecare dintre cele numite mai sus sunt benefice doar in doza potrivita. Iar gustul depinde de la individ la individ si dupa regula, nu se discuta.
Vindecarea este insa posibila. Vindecarea de orice. Pentru ca pentru fiecare – exista undeva un + care-i corespunde. Chiar daca nu se afla la vedere. Chiar daca intr-un context dat, el pare inexistent. El exista. Este poate unul dintre darurile cele mai de pret de care se poate bucura omul. Posibilitati nemarginite inspre ORICE.
