Ne gasim uneori sufletele protejate de noi insine. Inchise in interiorul nostru dar aparate de un cocoon dincolo de care nici noi nu putem patrunde. Ni se pare nedrept. Ar trebui sa ne putem atinge sufletele in voie. Doar ne apartin. Ar trebui sa putem vedea in ele, sa le putem vindeca sau rani dupa bunul plac, sa le putem face bucatele sau reconstrui. In mod normal putem face toate astea, mai putin atunci cand sufletul alege pentru el. Atunci apare cocoon-ul dincolo de care o parte din tine incepe sa pulseze, sa traiasca, sa isi construiasca o noua viata, tot a ta dar despre care n-ai habar.
Am descoperit nevoia de viciu atunci cand nu m-a mai satisfacut lumea. Exact, lumea, cu taraful ei de cuvinte, sentimente, minciuni, adevaruri, imbratisari, imbranceli, lupte, prieteni, dusmani, intrigi, ganduri. M-am trezit intr-o dimineata privind inspre toate asa cum priveste orbul la soare. Isi pierdusera greutatea, sensul, iesisem poate de sub vraja vietii sau pur si simplu viata nu mai gasea resursele sa-si verse drogul in venele mele. Sau poate asimilam eu prea repede. Dar nici ca mai conteaza ceva in asemenea cazuri, mai mult decat situatia data. Era nevoie de ceva care sa ma faca sa asimilez viata mai incet, ceva care sa-mi catalizeze senzatiile, sa ma invie, sa imi readuca in urechi bataile propriei inimi.
Atunci cand lumea incepe sa te ingretoseze si toate cuvintele din urechi iti suna ca niste minciuni, toate juramintele venite din suflet iti repugna pentru ca vezi in ele tradarea de maine, toate imbratisarile sincere iti provoaca greata pentru ca vezi aceleasi maini sufocandu-te intr-un viitor, toate saruturile iti par otravite si venite de pe buzele lui Iuda, singura realitate care mai ramane in picioare, verticala in fata ta, nepatata de lume, este tabu-ul, interzisul, viciul, mirodenia Infernului. Alcool, sex, droguri, durere, ca unice mijloace de transport catre puncte in care sa nu mai conteze. Sa nu mai conteze gandul, iluzia, speranta, dezamagirea, remuscarea, inghetul. Atunci am realizat ca fiinta umana poate ajunge la un moment dat sa aiba nevoie de astfel de calatorii, culminand periculos cu punctul in care incepe sa aiba nevoie DOAR de astfel de calatorii. De prezenta in acea realitate paralela in care va aflati doar tu si viciul tau, imbratisati intr-o simbioza bolnava, aducatoare poate de moarte, dar mai sincera decat orice adevar in planul asa numit “real” al lumii pe care iti plimbi tenisii.
Daca drumul este reversibil, nu am aflat inca. Nu am avut curiozitatea de a ma intoarce inapoi. Nu m-a chemat nimeni. Cel mult m-am oprit uneori in loc si m-am odihnit pentru ca in clipa in care m-am simtit pregatit, sa merg mai departe. Daca nu mai simt nimic sau simt mai mult decat pot duce, asa cum imi spunea astazi un om drag, nu stiu, n-am habar, singura certitudine pe care o am e ca pentru mine nu conteaza.
Da, cu voce tare, tot eu, omul care a afirmat ca a gasit o cale catre Liniste, gasesc in viciu mai mult adevar decat in lumea neatinsa de el. Ceva in mine spera ca acel cocoon de netrecut in care sufletul se invaluie uneori de la el putere, sa se crape si sa se faca bucatele. Nu stiu ce ar aduce toate acele cioburi imprastiate, dar exista o sansa firava, aproape inexistenta ce-i drept, ca ele, cioburile, sa formeze drumul spre inapoi.
In adevarul viciilor gasim oamenii care au contat, asa cum vrem sa ni-i amintim. Gasim amintirile care au contat, asa cum am vrut sa ni le amintim. Gasim trecutul si-l modelam, exact asa cum ne dorim sa-l fi stiut, in timp ce aici, in realitate, ramane mizeria, gunoiul, balastul, imbratisat de carcasa de carne de om, goala si vanata, aproape lipsita de viata.
Am nevoie de vicii atunci cand mi-e dor si nu vreau sa las urme aici, in planul infect in care si eu imi tarasc tenisii pe pamant.
