O privim cu groaza. Nu atat ideea de moarte ne ingrozeste cat cea de non-existenta. Ideea de non-existenta ingrozeste chiar mai tare decat aceea de vesnicie petrecuta in Iad. Presupunand ca Iad-ul ar exista ca spatiu masurabil cu vreo masura cunoscuta de om. Omul nu poate concepe ca ar putea sa se anihileze, sa se dizolve definitiv, sa nu mai fie. Inca un sentiment de frustrare cu radacini in mandrie.
Vine din educatia spiritului a intelege ca moartea este un firesc sfarsit de calatorie. Moartea a fost prezenta printre oameni inca de cand primul tipat de om a rasunat ascutit. Insa atata timp cat nu a atins nimic in jurul tau, nu te-a deranjat. Nu te-a indurerat. Nici macar nu i-ai simtit umbra desi e peste tot.
Moartea este in multe dintre miliardele de alegeri pe care le poti face in fiecare secunda. Se afla acolo, pandeste, asteapta. Este la fel de naturala pentru acest plan in care existam, precum aerul.
Aduce cu ea durere pentru ca ne scoate definitiv dintr-un decor cu care ne-am obisnuit, un decor care face parte din noi si din vietile noastre si care PARE de neschimbat. Viata insasi pare vitrega altfel decat in acel decor. Si totusi … ne va fi demonstrat intr-un anumit punct al vietii, ca suntem capabili sa schimbam decorul de chiar mai multe ori.
Daca dincolo de moarte se intinde o alta lume, daca in acea lume mai exista si constiinta de sine, daca totul se sfarseste in praf de oase si un pui de om te va inlocui pana cand va cadea si el din picioare rapus de batranete, de intamplare sau de decizie, nu conteaza.
E suficient sa privim iarba. Odata ce iarba se usuca pe camp, verdele il aduce o iarba noua. Campul este important, continuitatea ierbii este importanta, dar iarba care s-a uscat deja, nu mai conteaza pentru nimeni. Si-a dus lupta, si-a implinit menirea, a invins timpul atata cat a fost necesar verdele in acel loc pentru ca in final sa se descompuna, sa se transforme, ingrasand solul, devenind una cu el. Natura ne arata peste tot acelasi ciclu. Nu e nevoie de mai mult.
E totul un calcul precis si complex, care nu are loc pentru sanse, pentru probabilitati. Astfel de lucruri ar putea stirbi echilibrul Universului aducand cu ele nimicul. Fiecare dintre noi este o nota pe aceasta infinita partitura matematica.
Intelegerea necesitatii mortii nu va aduce mai putina durere in momentul in care aceasta isi va plimba mantia peste noi si cei apropiati noua, dar ne poate apropia de Liniste.
Rational este sa ne bazam pe ceea ce deja stim, lasand indoiala sa planeze asupra celor nestiute. Iar ceea ce stim cu siguranta este ca nimic nu este etern, iar moartea, la fel ca toate celalte finaluri manifestate cumva pe Pamant, e parte din poveste.
