Ne deranjeaza finalitatea in general. Finalitatea unei perioade, a unui sentiment, a vietii. Ne deranjeaza cel mai tare atunci cand apare pe neasteptate si ne strica mica lume in care ne-am obisnuit sa traim. Finalitatile ne ranesc orgoliul si ne pun la locul nostru, in lumea noastra sau ne provoaca si declanseaza un mic razboi interior.
Acceptarea oricarui fapt este cu atat mai dificila cu cat savarsirea acestuia ne ataca ego-ul mai puternic. Undeva in noi exista un mecanism diabolic care ne da iluzia ca suntem epicentrul tuturor celor ce trecute, prezente si viitoare. In realitate, fiecare individ este tot atat de important precum o furnica ratacita de musuroi si ingropata de ploaie.
In fata unei finalitati, incepem sa lucram mental la acceptarea acesteia intotdeauna ca ultima solutie. In general atunci cand am epuizat toate variantele. Irosim energie si timp, uneori in cantitati mai mari decat putem suporta, chiar si in fata finalitatilor evidente. Din aceasta cauza, uneori, efortul depus corect reuseste sa ne aduca o AMANARE. Intotdeauna nimic mai mult decat o amanare, pentru ca in final nimic nu poate amana Marele Sfarsit.
Mintea umana are nevoie sa accepte notiunea de sfarsit. Are nevoie sa o perceapa altfel. Are nevoie sa inventeze noi inceputuri in loc sa lupte cu sfarsitul a ceva ce se sfarseste pentru ca este cu siguranta ros de timp, macinat de vremuri sau ajuns pur si simplu intr-un moment in care trebuie sa se opreasca sa elibereze toata energia pe care o detine fie acel ceva vietate, obiect sau sentiment.
Capacitatea rapida de acceptare si de a inventa noi inceputuri, de a pasi pe noi drumuri, de a privi spre noi zari, ne apropie de Liniste prin faptul ca inseamna chiar adaptabilitate. Adaptabilitatea se pare ca in acest plan in care ne ducem zilele, este catalizatorul continuitatii. Luptandu-ne cu acceptarea riscam sa ramanem blocati in fractiuni de timp de undeva din trecut. Putem petrece in captivitate saptamani, luni sau chiar ani, timp in care planeta a continuat sa se invarta, timpul a continuat sa ne brazdeze chipurile si n-am facut altceva decat sa ne irosim.
Dar noi nu suntem lumanari. Suntem oameni.
