Suntem fiinte complexe. Suferim de stari. Suferim de sentimente contradictorii. Avem o permanenta nevoie de nou, nevoie care vine intr-un anumit punct, la un timp T dupa ce am inceput sa pretindem cu voce tare ca urmam o constanta.
Aceasta incapacitate de a ramane fideli unei situatii date, oricare situatie, isi pune amprenta asupra vietilor noastre si implicit asupra a ceea ce cu atata usurinta numim destin.
Pentru ca doi oameni sa isi ramana alaturi intr-o relatie e nevoie mai mult de incapatanare decat de iubire. De indarjirea de a continua sa se tina de mana indiferent de cat de nefavorabil le este contextul intr-un anumit moment.
O indarjire individual autoimpusa si neaparat reciproca. In esenta o incapatanare puerila de a nu ceda. De acest lucru sunt capabili doar cei obositi.
Cei obositi au gresit deja de cateva ori. Avand precedente au stabilit deja mental “o linie de baza”. Nu se mai tem de surprize, nu mai sunt afectati de esec, sunt manati de determinarea de a evita greselile precedente.
Cei obositi pot cadea in doua extreme. Fie devin permisivi si flexibili caz in care isi deschid toate oportunitatile spre o viata in final linistita, reusind sa urmeze in cele din urma o constanta, fie devin rigizi si se baricadeaza in ei insisi lasand afara totul, asumandu-si riscul de implozie si in general ramanand indiferenti fata de asemenea pericol.
Relatiile nu exista ca sa fie de lunga durata. E o realitate care ne deranjeaza. La fel ca cele mai multe dintre realitati. Suntem conceputi pentru procreere. Faptul ca s-a gasit un tipar pe care omul sa-l accepte complacandu-se in relatii “pe viata”, nu demonstreaza nimic. In cele mai multe cazuri motivatiile care se ascund in spatele acestor dorinte vin din: comoditate, nevoia de companie, nevoia de sex garantat, nevoia de afectiune, nevoia de a face parte din “normalitate” dupa definitia de astazi a normalitatii, precum si o alta suita de nevoi egoiste.
Fapt: niciodata nu este vorba despre celalalt.
