Deseori in viata ne legam usor, dar mai cu seama inutil, de oameni. O facem pentru ca avem nevoie de asta. Avem nevoie intr-un anumit punct sa stim ca nu pasim singuri. E punctul in care iluzia ne striga “STOP! Cautarea ta se termina aici.” Un alt lucru cat se poate de inutil. Carligele cu care ne legam de oameni sunt mici si multe, greu de desfacut odata infipte bine, legate la nivel fizic, mental, sufletesc si mentinute acolo de catre dorinta si speranta. Dorinta de a avea pe acel cineva alaturi, speranta ca acel cineva este in realitate acolo alaturi. Pentru a treia oara, inutil, speranta gasindu-se cel mai patetic sentiment pe care fiinta umana e capabila sa il emane.
Cum si de ce ne ancoram uneori de alte fiinte umane in timpul trecerii noastre prin aceasta viata, nu face oricum subiectul acestor randuri. Ceea ce ne intereseaza este desprinderea si faptul ca oamenii, supusi egoismului, arogantei si celorlalte mizerii sufletesti, accepta cu placere ancorele celorlalti si cauta sa le pastreze.
Oamenii sunt capabili de desprindere in doua feluri:
- gasind rapid o alta entitate de care sa se agate, oricare alta, pur aleatorie. Cel mai rapid si comun mod de desprindere cu inconvenientul ca in realitate, adevarata dezancorare nu are niciodata loc.
- pierzand si ultima motivatie a legaturii lor, slabind-o printr-o dezamagire maxima cu radacini in dispret si repulsie, intru o desprindere definitiva si irevocabila. Aceasta se face rapid, sec si banal, dar numai in momentul in care iti doresti acest lucru cu adevarat. Iar pentru a-ti putea dori acest lucru cu adevarat trebuie ca intreaga fiinta sa iti fie convinsa si poate revoltata de inutilitatea, de nulitatea, de iluzoriul atasamentului tau.
Abia atunci poti da drumul stergand din tine om, loc, amintire, traire, totul de la inceput si pana la sfarsit ca si cand nici o traire comuna n-ar fi existat si ca si cum n-ar fi avut niciun fel de greutate niciodata.
Este momentul in care faci cunostinta cu indiferenta. Iar acest lucru poate fi socant atunci cand ea poate fi orientata atat de usor exact asupra entitatii de care ti-ai ancorat o perioada de timp propria fiinta. Este momentul in care intelegi ca nu toate legaturile sunt bune, nu toate merita, nu toate sunt de folos. Inveti astfel despre rabdare, investitie, moment si mai cu seama despre prudenta. Si poate astfel, urmatorul moment in care-ti vei arunca micile ancore, va fi momentul potrivit si va viza tinta potrivita si iti va merita ancorarea ancorandu-se la randul sau de tine. Si legatura va va multumi reciproc.
Ancorarile pot tintui in loc un om atata timp cat isi doreste el sa fie tintuit in loc. Ele pot rani atata timp cat isi doreste el sa fie ranit. Pot obseda atata timp cat isi doreste el sa isi traiasca obsesia. Si vor disparea atunci cand el isi va dori sa dispara. Ele sunt potrivite numai prin reciprocitate, care insa … nu este o conditie ci o alegere.
Suntem puternici. Suntem intangibili. Suntem fiinte supreme. Atunci cand ne dorim sa ne imbratisam adevarata natura si sa fim.
