Oamenii stricati nu-si mai gasesc locul in tipare, nu mai fac parte din clasificari. Ei nu mai functioneaza in parametri normali, deductibili, anticipabili. Nici macar ordinea haosului nu-i caracterizeaza. Sunt supusi celor cateva rotite care li se mai invart in suflet si cauta, gasesc, stramba din nas, arunca, iar cauta, vor, nu mai vor, vor din nou, pleaca, se intorc… pentru ca in final stingandu-se asemeni unor lumanari, sa isi gaseasca sau nu in eternitate… pacea.
Oamenii stricati sunt periculosi pentru ceilalti. Nu la fel de periculosi insa pe cat sunt pentru ei insisi. Sunt ca oceanele pe care furtunile se nasc pe neasteptate pentru ca in secunda urmatoare curcubeul sa vegheze o calma si nesfarsita intindere de ape. Uneori rotitele le sunt atat de uzate incat nici nu mai constientizeaza cand simt si cand nu. Daca simt sau nu. Daca realul e cu adevarat real sau nu cumva isi traiesc vietile mecanic respirand defapt clipa de clipa aerul irealului. Sau ating o stare de egoism si nepasare care-i transforma in animale ostracizate si pierd astfel din jur ultima farama de simpatie dezinteresata. Oamenii stricati nu pot pastra in jur decat hiene. Se bucura de bucurii meteorice care isi pierd intensitatea in momentul in care dispare cadrul. Nu se bucura deci, in realitate, de nimic. Isi cauta motivatii in utopic. Sunt aproape morti, aproape goi, aproape mecanici si ruginiti.
Am crezut ca sunt stricat. Poate am fost vreodata, dar daca am fost, iata-ma reparat. Si privesc acum in urma.. spre cei care au ramas stricati, acolo departe undeva in trecut… si aruncand inca o lopata de pamant, pasesc spre viitor. Multumesc Echilibrului pentru Liniste si pentru ca pot continua acest drum zambind ! Am gasit ceea ce cautam. Sunt fericit .. atat de mult cat un muritor poate fi in realitate!
