A fost odată demult, o lume tulbure, atemporală, întunecată de haos şi confuzie care păreau în acele timpuri naturale şi în acelaşi timp forţele în jurul cărora se construia şi se dărâma totul. Altfel, acea lume ar fi putut foarte bine să fie confundată cu a noastră, dacă nu cumva chiar era lumea noastră într-o alta dimensiune, într-o altă poveste, în alte condiţii de existenţă. Ei bine, în acea lume, trăia un bătrân tâmplar…
Şi bătrânul tâmplar, pe numele sau Flegmel, îşi petrecea clipele în sărăcie, reparând scaune, mese şi fotolii prin casele oamenilor mai înstăriţi de prin satul la marginea căruia îşi avea cocioaba. Căci şi casa tâmplarului din povestea noastră nu făcea excepţie de la regulă şi se afla cocioabă în toata regula. Seara când venea obosit acasă era înconjurat de copii de pe uliţă care-l rugau cu lacrimi fierbinţi să le facă jucării aşa că, istovit cum era, se aşeza pe jos în praf şi scoţându-şi credinciosul cuţit începea să le cioplească jucării felurite din vreascurile pe care chiar copiii le aduceau cu ei. Apoi se ridica şi trăgând un scuipat verde în ţărână, se retrăgea spre casă cu paşi mărunţi.
Şi viaţa lui Flegmel nu fusese niciodată una uşoară sau îndestulată, urmărise însă cumva o fericită liniaritate care-l îngrădise în interiorul ei, construindu-i astfel un mediu în care el, precum un peştişor de acvariu, se obişnuise. Şi iată că într-o zi .. ceva avea să-i distrugă liniaritatea şi să-l arunce pe culmile disperării.
Într-una din zile fusese chemat să repare şifonierul unei doamne, o văduvă misterioasă din celălalt capăt al satului. Îşi petrecuse întreaga zi reconstruindu-i şifonierul de la cap la coadă, înlocuind ceea ce era putred, stricat, mângâind cu grijă lemnul fără să vadă în casă ţipenie de om. Cheile îi fuseseră aduse de către văcar, cu vorba că poate intra în casă şi îşi poate începe treaba nederanjat, iar după ce-o va fi terminat îşi poate lua singur plata din borcanul cu galbeni de pe noptieră. Îşi termină deci treaba spre seară şi băgă mâna în borcan că să scoată de acolo un “zlobot” cea mai micuţă monedă care existase vreodată în acele vremuri, destul cât să cumperi cu ea un sfert de pâine dar nici o firimitură în plus. Şi cu moneda în buzunar începu să îşi târască paşii spre casă, în noapte.
Avu în noaptea aceea cel mai ciudat vis. Se făcea că vedea o femeie în negru care-l învăluia cu voaluri de mătase, pentru ca mângâindu-i părul să-i şoptească: “Tâmplare, sărmane… timpul tău a venit. Sufletul tău mi-a arătat că meriţi binecuvântarea Mea… şi te vei bucura de toate. Trezeşte-te şi ciopleşte.. şi plăsmuirea minţii tale să fie cea care-ţi va aduce bunăstarea.”
Flegmel se trezi în capul oaselor. Îşi plimbă mâinile peste corp. Tâmplele erau îmbrobonate de o sudoare rece. Era şocat, speriat, pe jumătate îngrozit, pe jumătate curios. Se repezi în curte şi apucă butucul pregătit pentru cioplit şi începu să-l taie şi să-l şlefuiască de parcă ar fi fost cuprins de o stare hipnotică, enigmatică.
Cioplea…cioplea…tăia şi slefuia… şi nu isprăvi munca decât dimineaţa când transpirat, cu alţi ochi şi cu minte mai limpede, îşi privi mirat creaţia. Un mădular ! Un mădular din lemn, sănătos, viguros, cu o căutătura parcă ostila în creştet… îl privea din propriile palme. Asta era ? Asta avea să-i aducă lui fericirea ? Asta avea să-l scoată din sărăcie şi să-l oblojească sufleteşte la bătrâneţe ? Gândurile acestea îi întoarseră inima pe dos şi începu să-şi pună problema dacă nu cumva o luase razna… aşa că aruncă mădularul cât colo în ogradă şi se întoarse în cocioabă la somn.
Spre dimineaţă însă, iată că veni la el vorbă să dea fuga de-ndată la casa boierului, cel mai puternic om din sat, cel care ţinea banul strâns în pumn şi aduna, după cum spuneau vorbele, praful de pe lingourile de aur, păstrându-l separat în saci de mătase. Încă de pe trepte îl lua pe Flegmel precum ia ţăranul boul şi-l înhamă la plug şi plimbându-l prin toate cotloanele îi arătă, cu îngâmfarea dreptmeritată doar de soare, ce are de reparat. Şi începu bătrânul să muncească, sub arşită, fără să fi primit o cană cu apă în orele lungi ce s-au scurs. Iar când isprăvi lucrul, boierul nici că-i mai deschise uşa, strigându-i de după lemnul ei: “Tâmplare, plată să-ţi fie că ai avut cinstea de a lucra pentru boier ! Dispari la casa ta !”
Şi înfometat, plecă bătrânul, sculptând un băţ şi isprăvindu-l ca pe un călut din lemn… pe care-l aruncă din palmă undeva la jumătatea drumului spre cocioabă. Şi somnul îi fu greu şi neplăcut.
A doua zi, vuiet mare în sat, căci pare-se boierul murise. Şi nu oricum, ci sodomizat cumva de forţe nebănuite. Se pare că îl găsiseră cu sfincterul supurând şi împuroiat, în poziţia fetusului şi cu dinţii rânjiţi, imagine pe care o conturau ochii ieşiti din orbite, astfel încât sătenii începură să-i spună post mortem “boierul melc”.
Şi pe măsură ce zilele treceau teroarea începu să se aştearnă peste sat căci oricine i-ar fi spus ceva de rău bătrânului Flegmel, ori i-ar fi dat vreo palmă fizică său sufletească, era găsit a doua zi chircit, cu sfincterul lărgit şi picurând galben, cu inima oprită de durere la ceas târziu în noapte, oriunde s-ar fi aflat, fie lângă nevastă în pat, fie lângă proprii copii în camera cea bună, fie la cină sau la biserică, ar fi contat exact deloc. Era ca şi cum un falus invizibil apărea de nicăieri şi îşi făcea loc prin haine pe care le spinteca, trecând apoi prin sfincter şi forţându-şi locul, ieşind parcă prin chackra capului, integrându-se nevăzut în absolut şi lăsându-şi victima supurând.
O vreme Flegmel se găsi izolat căci sătenii începuseră să găsească o stranie legătura între tâmplar şi toate acele morti aşa că evitau să-i dea chiar bună ziua. Şi mare era tristeţea bătrânului care nu-şi explica nici acum visul, ba mai mult, viaţa i se înrăutaţise simtitor din acea noapte. Şi triste erau zilele sale cum spunea… de săptămâni bune.. până într-o noapte când în uşa lui se auziră bătăi puternice.
Nu mică-i fu mirarea să o vază în prag pe nevasta boierului mort, o doamnă frumoasă şi bine parfumată, care cu lacrimi fierbinţi îi puse o stranie rugăminte:
“Draga tâmplare… nu ştiu ce ai făcut soţului meu, nu ştiu ce faci şi cum… dar grea îmi e singurătatea şi de-ai putea să îmi faci mie asemenea vrajă pe partea din faţă… cum le-ai făcut lor pe partea din spate… te-aş răsplăti înzecit.”
Tâmplarul o privea şi rămasese mut căci nu ştia ce să facă. Dar nu apucă să mai rostească nimic printre buze că boieroaica se năpusti pe el şi-l târâ în cocioabă lipindu-l de duşumea, lingându-i corpul cuprinsă de febra iubirii şi focul patimii, călărindu-l întreaga noapte. Drept şi vârtos era tâmplarul şi părea şi mai învârtoşat pe măsură ce era mai obosită femeia care aproape-i leşinase în mădular de plăcere şi mai că nu dădea să mai plece nici într-a treia dimineaţă.
Vorba începuse să vuiască prin sat aşa că tâmplarul fu nevoit să-şi întocmească un răboj de vizite şi să-l agaţe pe usă, usă care primea măcar câte trei batai pe noapte. Ba chiar femeile din sat se vorbiră să vină în câte trei grupuri de mai multe şi să bată la uşă toate la unison împărţînd astfel asemenea bucurie de câte trei ori pe noapte.
În orişicare dimineaţă, tâmplarul ieşea în prag şi găsea sub tocul uşii plăcinte calde aşezate în coşuri, mâncăruri bune, borcane cu zacuscă, murături şi fripturi, pâine proaspătă din ţăst, cârnaţii afumaţi şi tot ce-ar mai fi putut sufletul lui obosit să găsească la bătrâneţe.
Şi-aşa a trăit bătrânul zile încă multe, bucurând şi bucurându-se pe Pământ… şi se zvonea în sat că pe laviţă, stătea aşezat pe-un colţ la mare cinste, un falus vechi din lemn, încruntat parcă în creştet, cioplit cândva de mâini pricepute de tâmplar sărac şi cu suflet curat.
