“Sa ma bucur de tine in iarba inalta !” …”Sa-ti indes.. ” … “Vreau sa fluieri… “
Miroslav sari din somn ca ars. Soaptele nu-i dadeau pace, vocile cautau parca toate crapaturile sufletului sau si intrau pe acolo fara mila. Avusese inca un cosmar. Se pipai cu palma pe frunte. Transpiratii reci. Isi duse palma la partile rusinoase si constata ca usturimea era tot acolo, ba mai mult, i se parea ca auzea rasetul lui Pan. Cauta repede in desaga si pipaind-o se asigura ca intrumentul dracesc de suflat era inca acolo. Inca nu deslusea cu mintea la ce i-ar putea folosi o asemenea nebunie.
Trecusera trei zile incheiate de la intalnirea cu Pan, iar el inca nu stia cum avea sa gaseasca drumul spre Tartar. Se simtea mai nenorocit decat Sisif insusi care se asemana acum cu gandacul de balegar prin natura pedepsei. Apuca traista cu o miscare lipsita de vlaga si pe jumatate adormit incepu sa-si tarasca pasii mai departe pe carare, in noapte.
Asa il gasi dimineata, cu trupul sfaramat de oboseala, cu mintea sfaramata de ganduri negre. Si de-ar gasi Tartarul maine, cum s-ar uita mortii la el ? L-ar batjocori si i-ar auzi soptind intre ei: “iata cine paseste in tinutul lui Hades, e Nebarbatul, Despulatul, cel care-a avut indrazneala de-a se masura cu Hermes !”
Picioarele i se oprira singure. Sub sandale mustea iarba si gleznele i se afundau incet in apa murdara. Simtea o toropeala in tot trupul in timp ce se lasa pe genunchi si incepea sa se tarasca prin apa mica, manat parca de mangaieri invizibile inspre mijlocul mlastinii. Cand se dezmetici, era infipt pana la brau in noroi si dezmierdat de cantecul cristalin al unei femei care nu se zarea pe nicaieri.
Apa de langa el incepu sa clocoteasca, sa scoata bulbuci, sa arunce in sus namolul, sa faca un vartej pentru ca apoi sa creasca precum o coloana, pentru ca inaltata sa ia forma de om fara chip, fara trasaturi, fara carne, oase sau suflet. O nimfa poate, un spirit, ori o batjocura a mintii sale chinuite. Inchise ochii si-i deschise iar si forma era tot acolo, in fata lui si-n gand ii clipoci o voce, precum un susur lin la inceput, apoi ca o cascada care se sparge de stanci.
- Biet muritor batjocorit de zei, cauti drumul… si drumul iata.. ca-l cauti. Dar el .. el te gaseste pe tine ?
- Spre Tartar merg, ce-i drept, caci iata m-au deztrupit zeii.
- Sa ceri iertare mergi… biet muritor.. precum o frunza-n vant, precum o lipitoare, precum un om… sa ceri iertare mergi..
- Sunt zei … si zeii..
- Sa nu te temi de zei !!! urlara-n el valuri de mare inspumate. Sa nu te temi de ura lor, caci ai in traista leac de toate. Leac de toate ai si-am sa te-ajut sa-l furi pe Hades…si prin el pe Hermes… caci zeii m-au furat de viata. Si m-au secatuit si de iubire… dar mi-au dat apa… apa mie mi-au dat !
- Dar ..
- TACI ! Si-afunda-te in apa-mi. Biet muritor… tu esti nimic.. tarana esti si praf de oase. Voi sunteti toti sortiti pieirii… pieirii sunteti toti sortiti.. cu sufletele mici de teama… in maduva va sapa raul.. Biet muritor… vad viitorul.. si viitorul eu il vad.. cu pasarile lui de fier … cu foc si flacari de om date.. Ce astazi faci… aduce mainele.. iar mainele-i doar umbra data de ce-ai ales sa infrunti azi. Voi neam de robi .. intre voi va veti inrobi.. voi neam de sluti…intre voi va veti sluti.. voi care va mancati copii in bliduri de aur. Veti nascoci…si nascocive-ti voi.. pentru-ale voastre maini insangerate.. tot noi si noi.. magii si vraji pentru razboi.
- Atunci am sa ma-ncred in tine.. te cred ca viitorul maine, e dupa cum aleg eu azi..
- Biet muritor, cand Hades vine, precum un fum … ca fum ce vine… precum o boare care arde… precum pedeapsa inspre tine… sa scoti doar trestia de la Pan si sa incepi sufland usor…sa canti… tu pui de muritor !
Si Miroslav isi dadu drumul, tras parca-n ape, in mocirla, si sufocandu-se incet, parea ca vede-n zare cerul si soarele, campia, satul, tot ce-i fusese drag odata. Si fetele-i mangaiau trupul, in asternuturi…dezglolite, iar toropeala-l cuprindea si il tragea mai jos in neguri.
Pe cand deschise ochii, tragand in piept o gura de aer, mirosul de mlastina ii napadi interiorul. Vomita pe jos langa el si-atunci putu sa vada ca sta pe zgura, pe carbuni, ce fumegau domol. In jur, din loc in loc se inaltau mormane de carbuni incinsi si pe alocuri sarea focul printre pietre, din pamant. Nu exista un cer deasupra, ci numai negrul infinit lipsit de orice licarire.
Urlete de durere si de spaima faceau sa tremure zgura de sub sandalele lui fumegande. In spate i se intindea un rau… un rau involburat si negru, de netrecut, cu monstrii care isi ridicau din cand in cand la suprafate tentaculele insolzite. Cumva cumva… trecuse Styx-ul, pare-se apa biruise apa si nici ca mai conta, caci fara sa fi dat vreo plata acum se afla dincolo de el.
Cauta cu mana in desaga. Trestia lui Pan era acolo. In suflet isi cerceta frica. Era si ea acolo. Si daca pana atunci nu vazuse poarta de fum din fata sa… acuma o zarea prea bine. Poarta uriasa ce iesea din negurile pamantului si se ridica pana sus la cer. Ciudate semne pareau scrise la intrare de maini neomenesti si nu putea cu minte-ai sa le desluseasca: “arbeit macht frei”.
Se incorda… si cu o zvacnire trecu de partea cealalta.. tinand in mana strans desaga. De-acum era in Tartar !
