Mai vorbeste astazi numai vantul pentru cine sta sa-l asculte si-l poate intelege, despre vremuri indepartate, atat de indepartate incat se pierd in abisul timpului si se macina acolo cu clipa. In acele timpuri se spune ca zeii inca isi mai murdareau talpile sandalelor cu colbul pamantului cercetand cu ochii lor neiertatori drept in sufletele oamenilor si judecandu-i pe masura.
Undeva aruncat pe Pamant, se gasea un sat de munte cu casele imprastiate ici colo, cu oameni de toate felurile misunandu-i pe ulite. Si-acolo in acel satuc incepe povestea noastra caci acolo traia fericit si holtei, Miroslav.
Era cel mai falnic fecior din sat si pare-se ca falnicia-i sedea bine si in nadragi caci nu era fata tanara in acele locuri care sa nu-i fi umplut asternuturile de sange. Si cum in acele timpuri nu se inventase inca excentricismul, oamenii se uitau chioras la el, cu pizma si naduf, ca la un ciudat care ar fi fost mai potrivit sa se nasca in alte vremuri.
Miroslav in afara de femei, bautura si somn nu facea nimic. Aveau domnitele grija de toate nevoile sale in timp ce el precum un motan lenes se intindea beat mort pe podea, vomita pe-o parte, se intorcea pe cealalta si era dezbracat, spalat si iubit la intuneric asa cum se facea si pe-atunci rusinea, de frumusetea care se intampla sa-i fie in casa in clipa amortelii sale.
Iata ca intr-o buna zi, dimineata il intampina pe Miroslav cu harmalaie mare. Ulitele satului forfoteau si oamenii se adunau din toate cotloanele asezarii incolonati frumos, mergand spre templu sa aduca cinstire cu umilinta, caci venise ziua sarbatoririi zeului hotilor, al negutatorilor si al calatorilor.
Miroslav casca a paguba si se tranti langa mandra faptura, caci mai rozalie si mai dulce sub buric decat dansa inca nu avusese niciodata, lasand muritorii de rand intru amagirea rasplatei dreptului zeu. Ceea ce nu stia tanarul insa, era ca deseori, insusi lipsa oricarei actiuni din partea zeilor era o mare binecuvantare. Insa nu-i fu destul sa-si necinsteasca asternutul si cu trupul imbibat de alcool lua calea templului urland pe strazi clatinandu-se:
- Cine-i maaa .. zeul ista, de-l venerati atat de tematori ? O fi mai frumos .. o fi mai puternic .. dar n-are maretia barbatiei mele !
Ajuns pe treptele templului isi deserta falusul din nadragi, tocmai in fata umililor consateni adunati cu daruri si copii dupa ei si luand-o la palme o facu sa se inalte precum boata de cioban de parea in lumina soarelui mandra minune data de ceruri la ceas de sarbatoare. Apoi cu miscari stangace si pasi mici si adunati, se indrepta spre statuia sarbatoritului zeu si luandu-si avant incepu sa loveasca intr-ansa cu barbatia noduroasa, ritmic, puternic, sistematic… TOC ! TOC ! TOC ! … de-i sfarama genunchii si se pravali din inaltime-i in colb alb, lasand multimea de tarani cu gurile cascate si inimile facute praf de asemenea spaima.
Pana seara tot satul vuia de grozavie, ridicand rugi fierbinti spre zei intru iertarea adancului pacat, pentru ca urgia sa nu se abata precum pacla noptii peste sat. Dar Miroslav nici ca avea a face, caci intunericul il gasi din nou tolanit intre fata popii si fata morarului care gasindu-l prea beat, incepura sa se iubeasca deasupra-i, intre ele. Iar lui, somnul nu-i fu deloc lin.
Se facea ca era inconjurat de caini, adevarati cerberi care aratandu-si coltii si mustind de bale, ii lingeau barbatia. Si falusul si-l vedea acoperit de licheni si mucegai, ba de o mazga verde care-i curgea pe el in jos, ba se gasea in pat cu fata popii si fata morarului care-si schimbasera chipurile in scroafe si cu dintii galbeni si buzele uscate si vinete ii cautau pe rand “mandria”. Apoi, de nicaieri, o voce de tunet se pravali peste el:
” – De vei cauta, nu vei gasi, biet muritor, si doare
Caci pe oricine-ai intalni, o va avea mai mare !
Spre Tartar cata sa pornesti de vrei sa-ti ceri iertare
Sau poti incepe sa accepti ca TOTI o au mai tare. “
Miroslav se trezi insa nu din pricina visului ci din pricina urletelor ingrozite ale domnitelor care-i adormira cu capul sub patura. Si la urletele lor se alatura urletul lui de bestie ranita caci cautandu-se intre picioare mai gasi doar o jumatate de centimetru de carne prin care sa-si urineze amarul.
Si-abia aici, incepe legenda, caci tanarul, de-acum pe jumatate smintit din pricina socului, nici barbat nici femeie, isi pregati bocceluta si inchise pentru ultima data usa casei. Pe dinafara. Huiduit de sateni, devenea un punct la orizont pe poteca care serpuia printre munti. Ce avea sa-i aduca ziua de maine, n-avea cum sa stie. Nici unde-l vor bate urmatoarele ploi, nici unde-l va prinde foamea sau inghetul. Si nici nu mai conta, caci ochii lui erau de acum atintiti departe… spre Tartar.
