Luna e iris de inger in noapte, sclipire de felina divina,
Vraja de soapte, coarda de lira, planset timid de virgina
Prelinsa incet ca o pata de smoala, curge crud peste sat
Grea precum vestea de boala, sau umbra lui Hristos crucificat.
In intunericul noptii pagane, o singura casa deschide fereastra
Si poarta se casca la ulita larg, invitand parca inauntru napasta
In timp ce tot satul cufundat in visare e vegheat de icoana din prag
EA stand in genunchi murmura goala vorbe care pe EL il atrag.
Sa vina si astazi, sa vina la ea, sa-i mangaie pielea cu aripa-i rece
Sa o cuprinda usor, sa simta prin suflet, cum intunericu-i trece,
In timpul iubirii sa scrasneasca zavoare si usile sa trosneasca din nou
Reducand clipa la o-mbratisare, al iubirii mormant sa-i stinga-n ecou.
Zadarnic i-arunca ochiade flacaii la joc si la hore pornite prin sat
Nu au ei stat pentru marimea vapaii care sufletul tanar i l-a furat
Sufletul ei pe alte meleaguri alearga tipand strivit sub iubire
Doar noaptea aduce uneori de se-ndura, o clipa de amara fericire.
Adesea pierduta in ganduri firave de biet muritor nascut fara rost
Cu lacrimi in ochi se intreaba pe sine, de n-ar fi venit EL, ce-ar fi fost ?
Ar fi gasit fericirea in lume, asezand mamaliga fierbinte pe masa
Alaturi de alt muritor fara nume si-ar fi fost poate fericiti intr-o casa.
Asa nu-i ramane decat sa astepte ca ridurile sa-i cuprinda obrazul
Ca urme de bici ale timpului crud ce neclintit ii priveste necazul,
Si-odata cu vremea ce viata i-o stoarce, ca plaga va lovi batranetea
Strangand ghearele sale de demon al mortii, ii va fura frumusetea.
Nu, nu se va pierde in vise desarte, nu-l va mai astepta cu ardoare
Va plange mereu mangaiata de luna, ofilindu-se-ncet ca o floare
Ce-i pasa lui, faptura de umbra, cu suflet de demon meschin
El vine s-o aiba si-n noapte dispare, lasandu-i in suflet pelin.
Dar gandul se sparse si cioburi din el, cazura bucati pe podea
Simti umbra lui privind-o atent prelinsa hoteste pe dupa perdea
Si bratele-i negre stragand-o de carne, pe buze-un sarut nefiresc
O voce ca sticla taind-o pe suflet rosti un flamand “te iubesc !”
Atunci aparura sateni in pridvor, tragand de un popa cu groaza-n priviri
Cu icoane in maini, mirosind a tamaie, sub a stelelor reci straluciri
Lemnul pocnea iar vantu-n vartej ridica frunze de toamna in casa,
Dansau in odaie uniti androgin, zburator si naluca imbracata-n mireasa.
