Ne suiera vantul ca in vremuri pierdute
Ale regilor cruzi si-ale magilor calatori
Galopa pe meleaguri pustii, nestiute
Un cal turbat, negru, cu ochi sclipitori.
Calaretul din sa parea zamislire
Aruncata din neguri de timp pe Pamant
Si cal si stapan goneau in nestire
Lasand in colb de copite miros de mormant.
Le era pasul iute precum Vantul din Nord
Pareau doua umbre ridicandu-se-n zbor
Erau doua corzi contopite-n acord
Furtuna si tunet era goana lor.
Rataceau de mult timp nevazuti in pustie
Cautand o directie, o frantura de gand
O ramasita din clipa ce nu fusese sa fie
Cand moartea i-o luase din brate razand.
Amintirea-i soptea despre clipe pierdute
Cu ea zambitoare curatandu-i armura
Cu el fericit descalecand s-o sarute
Cu ei binecuvantand, goi in iarba, natura.
Ea zambea si-i spunea: “ai sa vezi, fericirea
va lovi cum loveste sabia ta in talhari
va ramane in urma nesfaramata iubirea
insa moartea nu-i iarta nici pe regii cei mari.”
Iar el doborat punea sabia-ntr-o parte
Sarutand-o pe par si strangand-o la piept
“Nu ma tem nici de timp, nu ma tem nici de moarte
Si nu te vor lua de aici fara drept.”
Lui Marte i-am ars nenumarate ofrande
Pentru Hades a curs si azi sangele meu
Le-am cantat poate zeilor mii de balade
Ca sa fereasca de moarte sufletul tau.
Boala se strecurase perfid intre ei
Printre cearsafuri curate, mirosind a parfum
Si le lasa doar speranta, sa si-o puna in zei
Care-i priveau reci de sus cum se transforma in scrum.
A mai durat o bataie de inima de titan
Pana ce fericirea a spintecat vraja lor
Vorbele lui si credinta fusesera-n van
EA auzea de-acum doar soapta umbrelor.
Iar EL ridicandu-si spre ceruri privirea
Urla ca smintitul, cu ochi de-abanos
“Am sa alerg toata viata sa va iau nemurirea
Am sa va macin carnea pana la os !”
Si de atunci ne-ncetat calaretul alearga
Neobosit, nebun, sub vanturi si ploi
Cu un obraz pe care nu se indura sa-l stearga
De sarutul ei vechi, de cand erau amandoi.
