Micutul Kral (rege, in limba ceha) , a ajuns cu bine de la Slobozia la Cluj, dupa un scurt popas in Bucuresti. O calatorie nu lipsita de peripetii nici pentru noi, nici pentru el. Asta pentru ca noi ne-am trezit la un moment dat rataciti undeva pe … soseaua…. Fundeni ! Predestinat ? Nu pana cand am trecut a doua zi pe langa Fundulea ! De acum da, deja ne dadea cu virgula.

Dar in final, a ajuns cu bine si pot spune dupa prima zi ca a meritat. E deosebit de inteligent si pentru ca nu este om se va bucura de sinceritatea mea neconditionata.

De ce “Kral” ? Micutul are caracter. Are personalitate. Nu poate fi prostit si chiar daca e in postura de a fi dominat, el incearca. Incearca sa intoarca foaia, nu se lasa. Are calitatile pe care speram sa le gasesc in el desi stiu ca imi va da mult de lucru.

Am vrut sa vi-l prezint, vi l-am prezentat, sunt inca obosit din cauza drumului facut intr-un timp atat de scurt, maine e zi de job… va doresc deci O DUMINICA FRUMOASA !

…  poate nu

Auditie placfuta !

1. EXORCISM

2. LEGENDA MARTISORULUI

3. SANGE PE LEMN

Eu am identificat doua categorii mari de defecacare. Defecare normala, sau altfel spus… natura te cheama, te duci la buda, te caci, te stergi, tragi apa, te speli pe maini si pleci. Si defecare exploziva…. aceea care din varii motive nu poate fi normala. Despre cea din urma as dori eu sa va vorbesc in minunatul articol.

Sigur ca fiind comozi din fire preferam sa ne cacam normal. Sa fim calmi, linistiti, ba chiar sa inventam cine stie ce noua masinarie de razboi de pe buda plimband un creion pe o foaie. Uneori insa, parcele au alte planuri.

Stiti cum e “cand stii ca trebuie musai” ? E foarte simplu. Oriunde te-ai afla, orice ai face in acel moment fie ca imparti o sampanie cu un porno star intr-o camera de hotel de 5 stele, fie ca esti in zapada si tragi dupa tine un carucior plin cu fiare vechi, timpul se comprima intr-un punct. Ochii ti se bulbuca in cap si tind sa sara din orbite si tot felul de calculatii altfel inexistente isi fac loc in mintea ta care isi concentreaza toata inteligenta intr-un singur punct: un loc unde sa poti sa te caci !

Si atunci lasi orice. Atunci cand se intampla intr-un loc decent e perfect, lucrurile se rezolva cu tragerea apei. Dar in cele mai multe dintre cazuri, asemenea evenimente tind sa se petreaca atunci cand esti cel mai departe posibil de un loc retras, ascuns, unde sa te poti caca in voie.Ochii tai se uita dupa tufe ferite de priviri indiscrete, dupa ziduri de beton, dupa terenuri de fotbal abandonate, dupa tomberoane destul de inalte incat sa te faca pe tine sa pari mic. Te uiti chiar si dupa plante cu frunza destul de lata caci evident, nu umbli cu hartie la tine.

Nu o singura data mi s-a intamplat la volan. In acel moment toate semafoarele erau pentru mine verzi. Nu o singura data mi s-a intamplat sa ma aflu atat de departe de casa incat aveam nevoie de pasaport ca sa ma intorc. Dar cel mai suparator a fost cand, de fiecare data cand ma aflam departe si natura ma binecuvanta cu astfel de “news-uri”… dupa ce incepeam un maraton spre casa care l-ar fi facut pe bietul alergator de la Termopile sa plece capul in pamant… ma intalneam pe drum cu toti prietenii buni pe care nu-i mai vazusem de J-de luni. Strangeri de mana, intrebari formale…de mama, de tata, de job, de studii, orice fel de intrebari se pot pune intr-un orice fel de alt moment si chiar la telefon ca si pana atunci. Si doar daca ai noroc, daca mai putem vorbi despre asemenea indepartate notiuni, poti incheia dupa 5 minute pretioase pierdute cu un “scuze… scuze da’ te sun…trebuie sa fug… eram deja in intarziere !” Si da… erai !

Ajungi in casa scarii, abia reusesti tremurand sa suni la sonerie… auzi pasii..cineva vine sa iti deschida usa… si daca ai cheie oricum ar fi fost greu sa nimeresti gaura, secundele se fac ore…usa scartaie… se deschide.

Miraculos, simtul ratiunii isi gaseste iarasi culcus in mintea ta pana atunci canalizata pe o singura chestie. Calmul se reasterne in tine. Nu mai trepidezi. Te indrepti sigur spre baie, cu pasi domoli. Fiziologic te simti minunat… curios cum o usa deschisa si siguranta unei iminente cacari decente iti poate indeparta intr-o clipa toate transpiratiile. Apesi puternic pe clanta usii de la baie …si … surpriza.

E inchisa usa si o voce sparge tacerea de undeva de dincolo de lemn:

“Cine e ? Fac baie !”

O dau iar ACTA … caci iata despre asta este vorba in articolul de fata, ce sa fac… ?

Simplu… am fost la proteste. Am fost unul dintre cele cateva sute de oameni… zic unele voci ca aproximativ 2000 aici in Cluj… o fi, n-o fi, nu am numarat. Ideea e ca am fost MULTI. Si am spus intr-un glas NU ACTA. Am purtat acele masti nu pentru a ne ascunde identitatea ci ca pe un simbol al unui glas comun, unitar. Unii le-am purtat pe figura, altii pe ceafa, altii pe maneca de la haina, altii deloc. Insa ceea ce ne-a adunat la protest a fost mesajul: NU VREM ACTA.

Au aparut tot felul de voci promovand cu nesimtire mesaje de genul “ia la astia, vor sa faca download”. Am sa rog respectivii sa imi ia pula in gura, dar numai dupa ce imi provoaca erectie gandilandu-mi o buna perioada scrotul cu limba. Din 2000 de oameni nu toti 2000 vin sa protesteze fara sa stie ce inseamna cu adevarat ACTA. Categoric marea majoritate nu au nevoi legate de download si alte chestiuni puerile. Marea majoritate spun NU puterii absolute concetrate intr-o singura mana. NU invaziei vietii personale ! Nu dorim sa ne fie incalcate drepturi elementare cum ar fi dreptul la libera exprimare ! Nu dorim o cenzura a Internetului. Nu dorim legi formate in secret. Si … cititi… caci ACTA nu se limiteaza la online.

Ei bine, intors de la acel protest, care a avut loc in simultaneitate cu altele din tara, m-am asteptat sa vad la TV niste reactii. Niste talk show-uri, niste “valuri”. Dar nimic. A fost ca si cum nu s-a intamplat. S-au difuzat stiri scurte, legate mai mult de protestele din Europa decat de cele din Romania, stiri fugitive ca si cum evenimentul in sine ar fi fost lipsit de insemnatate si n-ar fi meritat sa se bucure de prea multa atentie. Toti ochii erau pe nametii patriei.

Nu imi pare normal. Imi pare o magarie. Atata tot. Am dreptul sa-mi exprim parerea da ? OK, asta tocmai am facut. Sunt DEZAMAGIT DE MASS MEDIA !

Bine, ca o fi ca n-o fi, nu stiu si in realitate nici nu ma intereseaza, mi se pare mult mai agonizant sa stii cum si cand urmeaza sa mori decat sa fii binecuvantat cu necunostiinta de cauza. Ma curat in 2012 sau in 2050 ? Foarte bine, nu ma intereseaza, as prefera totusi sa nu stiu cand.

Ceea ce insa imi poseda fiinta de ceva vreme sunt niste intrebari carora pur si simplu nu reusesc sa le dau de cap. Si anume… respectul fata de o viata umana.. indiferent de contributia persoanei respective intre cei aproape 7 miliarde de semeni, ar trebui sa fie in anul 2012 ceva inestimabil fara alte discutii. O viata… viata oricui. Ma intreb… oare constientizam in masa ce inseamna cu adevarat unica posesiune reala pe care o avem ?

Vazusem la un moment dat ceva reportaj pe un post d asta de documentare, nu mai stiu care si nici nu conteaza. Si era vorba despre cum prinsesera americanii ceva cap din Al Quaida, cum se infiltrasera ei, asa… dashtapti… in gruparea lor, cum incepusera ei sa foloseasca drone ca sa-i suliteze p aia… bun, interesant. Faza e ca explica astia senin cum la un moment dat observa ei pe un acoperis un  alt cap d-asta afgan cu nevasta-sa. El in pula goala, aia saraca masandu-i fesele. Si in chestiune de timpi scurti se decid sa foloseasca o drona si sa dezlantuie iadul acolo pe acoperisul cu pricina. Seninatatea cu care tipul care prezenta situatia a spus ceva gen “ne-a parut rau de femeie dar asta e…ghinionul dom le ..” mi s-a parut gretoasa. Deci cum… o alta fiinta umana decide cand sunt eu dispensabil ? Altcineva este in masura sa decida cand eu predau fisa si bocancii, intr-un proces ireversibil ? Altcineva decide cand eu plec definitiv dintr-o viata in care respir, simt, exist, nu conteaza, AM O IDENTITATE ! Si cineva decide cand n-o mai am pentru ma aflu in locul nepotrivit. Fara voia mea. Asta chiar nu conteaza. Eu nu sunt o prioritate. Viata mea cantareste mai putin decat moartea altuia. Bai fratilor ! Femeia in cauza se fla la locul nepotrivit la momentul nepotrivit dar SE AFLA. Tipa in cauza nu mai vine inapoi de incolo de moarte. Ea a trait pana acolo. Acolo a fost cap de linie pentru ca au decis altii. Nu stim daca-i placea viata sau cocheta cu sinuciderea, nu stim daca era bolnava sau sanatoasa, nu stim daca facea goblen si nici nu ne intereseaza. Era vie, au decis altii ca ea sa nu mai fie vie si drept urmare ea nu va mai trai niciodata.  

Nu stiu…dar ma infior cand stau si realizez cat suntem de … dispensabili. Cum cineva poate oricand sa trimita pe oricare dintre noi… oriunde altundeva… definitiv si irevocabil, doar pentru ca. Bag seama ca trebuie sa schimbam asta si sa fim muuuult mult mai drastici si mai severi cu conditiile in care o viata de om poate fi luata. Cred ca trebuie sa ne redefinim sistemul de valori si asta la nivel planetar. Noi, astia mici si neinsemnati, noi furnicile. Ce-ar fi sa nu mai fim atat de… dispensabili ? Sa incepem sa fim unitari spre exemplu, sa ne constientizam forta atunci cand gandim ca unul si sa obligam pumnul acela de oameni care fac regulile sa tina seama de vointa comuna. O noua constiinta intr-adevar, una ceva mai atenta la suflet, ceva mai putin practica si mai putin legata de… cifre si statistici.  

Da… stiu … sunt un visator si vorbesc despre o utopie. Exista un milion de subtilitati din pricina carora nu-i pur si simplu realizabil. Ok… dar am voie sa-mi fie greata, da ? Multumesc !

Am citit la Mircea despre ceva ofensat/a (vezi primul paragraf) care n-are de-alea de le zice “succesuri”, ca nah… unii are, altii n-are… d’apoi ce sa faci ?! Da’ iarna… pula mea… nu-i ca vara ! In fine.. nu stiu in ce masura ar trebui sa-mi dau eu cu parerea, eu nici macar nu-s blogger, dar dat fiindca cetateanul Mircea Popescu cere o parere, cred ca e o chestiune de bun simt sa am o parere din moment ce nu-i o mare chestie sa emit una. Dupa asemenea fraza complicata care la urma urmei nu spune mai nimic, sa purcedem.

Imi aduc aminte de perioada in care am inceput sa scriu eu. Niste aberatii, niste ineptii cat China, niste nimicuri, la fel cum fac si acum. Nu stiu daca aveam 10 vizite pe zi. Adevarul este ca nici nu m-a interesat in mod deosebit sa fac ceva pentru succes pentru ca am fost de cand ma stiu lenes si nepasator, calitati care iata se pastreaza si astazi. Dar… la vreo 6 luni de scris degeaba, pentru cei 10 vizitatori ai mei dintre care 5 din cercul de cunoscuti directi, am dat peste Trilema, blogul omului. Si-am intrat si eu sa vad care-i treaba. Discutii elevate, tot felul de studiosi pe acolo, era mediul propice sa fut un pic buha asa ca am inceput sa las prin comment-uri tot felul de poezii deocheate de-ale mele… si incet incet mi-am dat seama ca studiosii aia sunt in marea lor majoritate niste oameni amuzanti. Si-am inceput sa interactionam ceva mai multisor.

Apoi am aflat ca exista ceva numit Fain si ca se poate face si un leu din asta. Bun, am mai descris procesul, nu ma apuc acum din nou sa o fac. Aici vorbim despre ceea ce numiti cei mai multi dintre voi “succes”, adica multi vizitatori, multe comentarii, altfel spus “sa te stie lumea”. Am inceput sa folosesc Fain si intr-adevar pot spune ca am inceput sa am cateva zeci de vizite pe zi. In conditiile in care si atunci ca si acum scriam cacaturi. In conditiile in care nici atunci nu tineam “datinile din ghidul bloggerului de succes” si ma cam cacam pe principii de blogereala.

Astazi… continui sa intru pe Fain. N-am activitate ca mi-e lene. Particip la concursurile anuntate acolo pentru ca imi place. Am in prezent vreo 4000 karma pe care o voi irosi cumva stupid tot pentru ca-s lenes si ma doare in cur. Faptul ca imi dau cu parerea acum scriind randurile de fata (cat si faptul ca pentru siguranta voi introduce articolul pe Fain) imi va aduce niste vizitatori care vor afla ca AICI EXISTA UN LOC DE INTALNIRE AL BORDELARILOR si cititorii mei sunt asteptati cu bratele deschise sa dea un join si sa faca parte din mica noastra comunitate de bolnavi psihici. Vezi cat este de simplu ? Nu de alta dar incalcand flagrant una dintre regulile de top ale succesului mi-am anulat comentariile pe blog. Sau ma rog, incerc sa le canalizez in alta parte. Si totusi… tot intra zilnic in medie vreo 80 de oameni care ma citesc si carora le multumesc.

Trebuie doar sa exploatezi o situatie la momentul ei, sa scrii un text atunci cand se cere, sa te mulez pe oportunitati. Internetul e infinit, poti scrie despre orice, nu cred ca se pune problema sa nu iti gasesti cititori. Cred ca important e sa-i faci sa afle ca existi si tu. Si nu, nu te vor citi DOAR pe tine, asta niciodata decat daca eventual vor descoperi ca de fiecare data cand intra la tine pe blog intineresc cu o zi. Ma indoiesc !

Cred ca succesul are in primul rand de-a face cu capacitatea de adaptare a blogerului. Cu capacitatea acestuia de a specula situatii. Cu felul in care alege sa interactioneze cu mediul online. Nu stiu daca sunt multe de adaugat la ceea ce deja a scris Mircea in articolul referitor la tema. Si cred ca cel mai important si limpede lucru este ca nu poti avea succes in bloging daca esti prost. Simplu, simplu de tot ! Daca nu ai succes si vorbesti despre 2-3 cititori pe perioade foarte lungi, e semn ca e bine sa te lasi. Poate te descurci la tamplarie, poate te descurci la puzzle sau goblen, e imposibil sa nu descoperi in tine un alt talent ascuns.

  Ce bine ca nu vreau sa am succes si ca nici nu-s blogger. Vedeti ? Am o duminica lipsita de griji. Si astept hotarat noi inscrieri pe grupul meu virtual.

Ahhh… apropo de “a te mula pe situatii”… sa bag chestia asta la Proiecte Speciale. Nah… intelegi ? Am 4000 karma… poate mai pica vreo 1000 din …in fapt din nimic… imi pot publica apoi pe Fain cateva articole personale de pe blogul propriu.. stii cum vine cu articolele publicate pe Fain? Ceva sute de vizitatori acolo. Stii cum zic ? Dar n-am s-o fac, pentru ca dupa cum spuneam, nu-s blogger si ma doar in cur de succes. Dar daca eram si daca imi doream vizite, faceam de-astea. Nu numai pe Fain… si-n alte parti. No, greu ?

Toate cele bune si … SUCCESURI !

]]> http://bordelulvesel.wordpress.com/2012/02/12/ce-bine-ca-i-duminica/feed/ 0 matronul http://bordelulvesel.wordpress.com/2012/02/12/despre-cum-se-face/ http://bordelulvesel.wordpress.com/2012/02/12/despre-cum-se-face/#comments Sun, 12 Feb 2012 12:22:18 +0000 Matronul http://bordelulvesel.wordpress.com/?p=1968 ]]> … daca ai cu ce. Ai nostri n-au nici cu ce sa futa, ce sa mai vorbim despre deszapeziri. Dar ca idee, pentru cei curiosi, cam asa se face.

link 1

link 2

link 3

link 4

link 5

Stargate ? Nuuu… nici pe departe. Doar niste oameni ceva mai hotarati, niste oameni ceva mai prevazatori, niste guvernanti care eventual se asteapta ca iarna vine CULMEA an de an la un moment dat si investesc in tehnologia care sa le scape cururile de zapada in loc sa spere ca poate anul asta iarna ocoleste ca printr-o magie tara lor si scapa de griji.

]]> http://bordelulvesel.wordpress.com/2012/02/12/despre-cum-se-face/feed/ 0 matronul http://bordelulvesel.wordpress.com/2012/02/12/zburatorul-republicat-de-pe-un-blog-al-meu-mai-vechi/ http://bordelulvesel.wordpress.com/2012/02/12/zburatorul-republicat-de-pe-un-blog-al-meu-mai-vechi/#comments Sun, 12 Feb 2012 10:59:26 +0000 Matronul http://bordelulvesel.wordpress.com/?p=1960 ]]> Sanatoriul parea desenat in creion, ca un contur de taciune pe fondul rasaritului sangeriu, estompat pe alocuri in ceata care-l invaluia, absent si fantomatic, strajer de beton al unei gradini goale ale carei alei pareau sa vesteasca pustiirea.

Ea, catatonica, intinsa pe patul ingust din camera tapitata, privea in gol prin ochii caprui, inventand parca un punct fix … intr-un punct fix … intr-un punct fix. Frumoasa, dar neingrijita, ametita de sedative, murmura ceva ce semana a cantec, printre buzele intredeschise si uscate de sete.

Pana acum nu venise. O lasase acolo toata ziua, in lumea ei alba, drogata, legata ca nu cumva sa se raneasca… de disperare… de durerea de a nu-l fi simtit astazi. Ferestrele mici vegheau camera imobile de la inaltimea celor doi metri si jumatate, ingalbenite de vreme, ciobite de timp, inramate intr-un lemn gri cu vopseaua sarita. Iar el… “nu avea sa apara” gandi ea balansandu-se tot mai tare pe pat si muscandu-si cu dintii incheietura mainii suficient de tare incat ceva in ea sa se trezeasca si sa uite pentru o clipa de efectul sedativelor.

Geamurile incepura sa vibreze usor, ca un zumzet de bondar, deschizandu-se brusc si trantindu-se de perete… o data…de doua.. de trei ori… lasand pala de vant rece si proaspat care inundase incaperea sa o invaluie, mangaindu-i pielea, dezvelind-o de asternuturi, sufland salbatic de pe ea ultimul petec de textila si oprindu-si vuietul in fata ei goala, calma, senina si zambitoare.

Disparuse camera cea alba, acel recipient al singuratatii care-i mistuia zilele, disparusera doctorii de pe coridoare, disparusera barele de fier de la geam, disparuse ea cu totul si se gasi intr-un spatiu necunoscut, strain, intr-un intuneric deplin. Si totusi, nici un fior de teama nu-i intetea zvacnirile inimii, il simtea acolo, ca pe o umbra suprapusa peste acel intuneric, simtindu-i bataia aripilor puternice, simtindu-i bratele pe talie mangaind-o, ghidand-o undeva in intunericul de taciune.

In fata ei se deschise o usa din lemn si un miros de lemn de trandafir ii inunda fiinta. Talpile goale paseau pe parchet in incaperea plina de lumanari negre care ardeau la unison. Iedera inconjura peretii delimitandu-i, aratandu-i ei ca sunt acolo, ca exista, alti patru pereti, negri ca noaptea, imbracati cu frunze de plante cataratoare. Tavanul era bolta unei jungle, zeci de coroane de copaci in care ciripeau felurite pasari, deranjate doar de papagalii multicolori care din cand in cand zburau de pe o creanga pe alta, cautandu-si partenera, lovindu-si ciocurile, croncanind si ei instinct si iubire.

Se simti asezata usor pe patul moale din mijlocul acelei magice incaperi si reusi sa-l desluseasca in intuneric. Ii vedea conturul chipului aspru, ochii mistici care luceau asemeni taciunilor incinsi parand ca ascund lumi nebanuite si secrete ingrozitoare, spatele puternic, bratele care ar fi putut muta parca universul din locul sau, aripile osoase acoperite de piele groasa si neagra pe care le tinea stranse, cat mai stranse ca nu cumva sa-i tulbure ei vederea spre tavanul cu minuni.

O saruta si ea ii simti buzele si caldura, in timp ce se impingea in el, cautandu-i parca sufletul, cautand in durere placere, gasind-o si invelind cu ea propriul suflet. L-ar fi iubit si daca el i-ar fi infasurat in jurul inimii sarma ghimpata. Si daca ar fi facut-o bucati de vie incepand lent de jos, tot l-ar fi iubit pana la ultima respiratie. Iar el stia .. cumva stia, cumva intelegea sufletul omului pe care incerca sa-l inspire usor in el, ca nu cumva sa-l fure cu totul si sa-l atraga pentru eternitate in lumea umbrelor. Nu era dat sa fie atunci, nu era dat sa fie asa.

Si ea … zambind.. epuizata … multumita.. fericita.. a adormit.

Si dimineata stralucea in toata puterea ei, ridicand cu palmele ei enorme de lumina un soare care anunta o alta zi de arsita.

- Mereu adoarme dimineata domnule doctor, doarme toata ziua, iar noaptea sta acolo si se balangane precum o stafie, privind in gol…

- Ei, las-o in pace … suflet chinuit, nu cred ca-si mai revine. Sa nu uitati sa-i dati medicamentele. Si nu va apropiati de ea, poate deveni periculoasa !

- Am inteles, domnule doctor ! Sa aveti un sfarsit de saptamana placut !

- Ah … si .. cumparati-i o ciocolata, treceti-o la protocol, din partea mea… cred ca ieri a fost ziua ei.. asa scrie pe fisa ..