Destinele se impletesc si se implinesc mereu chiar daca implinirea lor arata pentru ochi de muritor asemenea neimplinirii. Ceea ce e dat sa fie va fi si nimic din ceea ce e dat nu poate fi nepotrivit. Implinire si neimplinire a destinului sunt notiuni inventate de minti odihnite de om, in realitate destinul e unul, gol, sincer precum taisul unei sabii fine, forjata din otel intors de mii de ori pe nicovala. Sinceritatea absoluta, taria otelului, taisul sabiei, asa este destinul.
Privea pustiu de pe marginea stancii, biciuit de vantul de noiembrie. Nu mai era mult pana la cabana, dar se insera si intunericul incepuse sa-si astearna pacla. Ceva insa il opri in loc. Ceva parea ca vrea sa-i fure linistea singuratatii si sa-l tulbure cu prezenta. Un diavol necrutator plasmuit cu grija de mainile lui Lucifer, spalat cu pacat in focul Iadului: amintirea.
El nu-si gasise niciodata sufletul. Il simtea deseori greu ca de plumb, ca si cum in el s-ar fi deschis toate portile pentru ca demonii sa intre pe ele si sa-si faca acolo casa. Si in final si-au facut-o. Dar nu l-au ucis, nu l-au luat cu ei pe aripile nebuniei. L-au lasat lucid in timp ce se contopeau cu sufletul sau, pentru ca el sa simta durerea altfel, de fiecare data altfel.
Se intreba deseori daca nu inebunise, dar cum sa ai raspunsul atata timp cat n-ai habar ce-i nebunie si ce-i realitate ? Si ramanea cu intrebarile, cu gandurile si cu umbrele, pana cand ceva il trezea si-l aducea in planul cunoscut, familiar. Ceva banal, asemeni unei batai prieteneste pe umar. Era colegul care-i ranjea manzeste invitandu-l la bere. N-avea timp de bere. Trebuia sa ajunga acasa sau Dalia avea sa se crizeze. Ultimele luni fusesera groaznice. Mai ales de cand o cunoscuse pe Livia.
Dalia aparuse intr-un punct in care el se simtea de neclintit pe piscul tineretii sale. Aparuse si ramasese, din pricina contextului si a lipsei de alternative convenabile ei. Iar el vazand-o ca pe o victima devorata de acelasi foc al nebuniei care-l mistuia si pe el din interior, o primi si-o numi a lui. Nu-si imaginase niciodata ca se vor lipi. Ca vor ajunge intr-un punct in care vor prefera sa se mistuie, sa se macine, sa se sfarame unul pe celalalt fara a indrazni sa se indeparteze totusi unul de altul. La fel cum nu-si imaginase niciodata ca altcineva ar putea indrazni sa-si arda mainile in focul lor. Cineva ca… Livia. Si culmea, tocmai cand Dalia incepuse sa-l iubeasca, incepuse sa-l simta si sa-l doreasca al ei. Si poate cel mai ingrozitor, incepuse sa sufere din pricina racelii lui, caci reusise sa-i astearna peste suflet mantia inghetului.
Livia purta aroma toamnei. Asa-i simtea mirosul si acum dupa ani, gandindu-se la ea. Aparuse intr-o noapte de toamna ca un fur care-si face loc in cearsafurile tale si-apoi cand da sa plece nu mai poate. Ea n-a putut pentru ca-l tinea de mana prea strans iar el incercand s-o ajute a vazut ca pricina inlestarii ei, era mana lui care-o tinea pe-a ei la fel de strans. Dar s-au desclestat rupandu-si degetele si-a fost ca atunci cand furtuna ridica valuri pe mare si scufunda barci si marinari ingroziti. A fost ca atunci cand focul loveste padurea si lasa trunchiurilor doar radacinile chinuind forma cu neforma. Ce ramane ? Nu mai esti nici om, nici neom, nici copac dar mai mult decat nimic. Ramane radacina, nervul maselei cariate, durerea. E acolo ca sa-ti aduca aminte mereu ca te-ai bucurat odata de forma si-ai fost intreg.
In clipa desclestarii de Livia el se desprinse de suflet si-l trimise sa calatoreasca cu ea si isi pastra carcasa si mintea ca sa-i aduca Daliei alinare. Sa-i usureze ziua plecarii sale, mintindu-se ca ea va fi curand, cat mai curand. Si-atunci avea sa plece la Livia, care-i semana a jumatate desprinsa din el candva, demult, cand clipa nu se inventase inca.
Trecura saptamani, trecura luni si-ncet se facu anul. Certurile era groaznice. Trebuia s-o faca pe Dalia sa-l urasca ? Incerca, incerca zilnic. Dar nu facea decat s-o chinuie. Si chinuind-o se chinuia pe el. Si-o chinuia prin timp, prin prea mult timp, pe Livia. Si Livia-l astepta.
Sirul minciunilor curgea nestavilit, suferinta isi facea incet incet carare spre exterior sapand cu putere in suflete, cautand lumina. Suferinta, are nevoie de lumina, suferinta are nevoie de adevar. De asta sapa din suflet, din intuneric, neincetat, aidoma semintei care cauta sa iasa din pamant. Nebuni aceia ce condamna suferinta.
In final el a plecat brusc. N-a reusit sa aline nimic. N-a reusit sa netezeasca nici un drum. Toate drumurile sunt maracinoase. Cand a vazut ca nu poate taia usor in carne, a pus mana pe sabia ciobita si-a inceput sa cioparteasca. Cu ura, cu sete, cu egoism, pana cand nu a mai ramas nimic, decat os rupt si descarnat. Si-a plecat, lasand in urma balta de sange, sperand sa o adune altcineva, sa curete in urma lui, sau nu, nu ar mai fi contat.
Dalia a suferit. Livia a suferit. El petrecuse deja prea mult timp despartit de sufletul pe care-l lasase Liviei drept companion. Si propriul sau suflet acum nu-l mai recunostea. Ce a urmat ? Un an, sau poate doi, adusi de vant sau poate de ceea ce numim destin. El a simtit tot ce-a simtit vreodata Dalia. Dalia, tot ce-a simtit vreodata Livia. Livia, tot ce-au simtit vreodata ei. S-au contopit intr-o bolnava legatura dincolo de care mintea nu mai are forta. Si-acolo au descoperit adevarata boala. Acolo s-au calit forjati in focul tradarii, al minciunii, al egoismului si-al razbunarii.
Privea pustiu de pe marginea stancii, biciuit de vantul de noiembrie. Nu mai era mult pana la cabana, dar se insera si intunericul incepuse sa-si astearna pacla. Ceva insa il opri in loc. Rasetul. Daca asculta atent, foarte atent si dincolo de vantul care-i imprastia parul, putea auzi rasetul. Lucifer nu putea sa fie mai mandru.
Mai arunca o privire spre hau, se desparti de gol cu un oftat pe care-l sterse din suflet automat cu asprimea omului care le vazuse pe toate. Gasise calea catre liniste, o gasise in suflet, atunci cand suferinta reusise in final sa faca gaura prin care sa iasa. Atunci si sufletul i se umplu de lumina.
Intinse mana si degetele Ei fine de femeie i-o prinsera cu putere. Si-l trasera de pe stanci, pe drum. Il imbratisa si el o stranse cu putere. Nu se temea de intuneric, era cu el… iar el era parte din intuneric. Si cu Ea de mana, calca mai departe pe carere, spre piscuri, spre cabana. “Te sarut Cristina !”
