Era acolo inca, pe butucul insangerat, sprijinindu-si barbia in coada securei. Cazusera si astazi cateva capete. Tradatori, complotatori, talhari, violatori, nobili sau sarmani. In fata mortii egali si dezbracati. Tot ceea ce putea face era sa ridice securea deasupra capului si sa o coboare fulgerator, ca sa taie drept, curat, dintr-o bucata, sa nu chinuie in ultimele clipe si trupurile atasate de sufletele deja chinuite. Apoi ramanea acolo pret de cateva minute, uneori ceasuri bune, gandindu-se la ultimele cuvinte schimbate cu cei pe care urma sa-i trimita in alte lumi. Nu se ruga. Nici pentru el, nici pentru ceilalti, se simtea mult prea murdar de sange. Si nu avusese mereu aceste ganduri, nici nu intelegea cand anume ceva in el se schimbase.
Pentru ca in trecut obisnuia sa adore multimea care scrisnind din dintii galbeni ridica o padure de maini in aer strigand “calaul ! calaul ! sa vina calaul !” Si nu era un altul mai urat de cei buni si mai adorat de cei cruzi, decat el. Condamnatii preferau sa se sinucida in celule pana in momentul executiei cautandu-si prilejuri pentru aceasta, decat sa incapa pe mainile lui. Pentru ca o facea incet si zambind, pentru cei doi banuti pe care-i primea pe fiecare cap cazut. Atatia ani de izvoare de sange .. O pala de vant rece ii limpezi gandurile readucandu-l in prezent pe butuc.
Nu avea unde sa se duca. O casa mica din lemn, cu camere reci, neincalzite, il astepta goala. Mereu goala. Nici o femeie n-ar fi sarutat buzele lui, nu ar fi pus in farfuria lui mancare, nu si-ar fi atins trupul de al lui, si cu atat mai putin i-ar fi daruit un copil. Atunci cand intra in carciuma satului, se aseza intr-un colt la ultima dintre mesele de lemn, mereu goala, mereu neocupata. Era masa lui, coltul lui, scaunul lui, nimeni nu s-ar fi asezat acolo, satenii spuneau ca locul e atins de gheara Diavolului. Pe ulitele prafuite ale satului oamenii isi inchideau obloanele atunci cand el trecea si se lipeau de garduri facandu-se ca nu-l observa pana cand nu-i mai auzeau pasii. Singurul lucru care il astepta acasa seara de seara era galeata cu apa rece si purpurie in care isi spala mainile.
Era singur. Existase acea perioada de nebunie in care uralele multimii reuseau sa-i umple sufletul. Aceeasi multime de oameni cuprinsa de extaz in fata suferintei altora, aceiasi care-l ocoleau pe ulite privindu-l cu teama. Pana cand el isi realizase mizeria. Pana cand nu mai dorea sa le auda ovatiile desi le auzea in fiecare clipa, ca pe niste tipete care-i pulsau in urechi nelasandu-l sa doarma, nelasandu-l sa se gandeasca la nimic altceva. Parea ca primise un dar din lumea de dincolo si avea acum parte secunda de secunda de gloria mult dorita. Ca si cum ar fi fost plin de merita un om care facea capete sa cada. Nici in acea noapte nu era mai liniste.
Doar noaptea albastra si luna plina de pe cer inconjurata de nori reuseau sa-i linisteasca sufletul sfaramat. In urechi auzea mereu soptit .. “ani..si ani..de rauri de sange..” si isi duse palmele peste urechi insa soaptele erau tot mai multe, tot mai puternice, ca un vaiet al demonilor noptii. Pareau sa vina din secure, din butucul pe care sedea, din hainele lui insangerate, la naiba, din el ! Nimeni nu intelegea mai bine moartea. Nimeni nu o vazuse de mai multe ori si nimeni nu-i privise chipul de mai multe ori, reflectat in sutele de chipuri cazute rostogolindu-se la picioarele sale, cu groaza si teama intiparite pe cristalinul ochilor tot mai reci. Si nimeni nu se temea mai putin de moarte decat el. Spaima lui nu era de moarte ci de Dumnezeu. De un Dumnezeu pe care incepuse sa-l constientizeze. Unul care statea cu spatele la el si nu-i vorbea niciodata. Unul care-i iubea pe toti ticalosii acestui pamant mai putin pe el.
De acel Dumnezeu se temea si teama era sfasietoare noapte de noapte. Nu indraznea sa se roage, convins de indiferenta divina si realitatea singuratatii lui. Ingenunchie si isi lasa capul pe butuc, asa cum o facusera in fata lui toti acei nenorociti in toti acei ani. Mirosul de sange ii umplea narile. Si sangele care inca se mai prelingea pe lemn se amesteca cu lacrimi sarate de om, in timp ce buzele-i murmurau nenatural, tremurat, prima rugaciune..
“Elibereaza-ma Doamne !”
