Nu mai calcase de ceva vreme in cimitir. Lespezile de piatra i se pareau reci si asa, privite din spatele gardului de sarma. Nu avea nevoie sa se plimbe printre ele, sa le simta, sa citeasca multitudinea de nume sculptate in ciment, sa se intrebe cine au fost toti acei oameni, ce au facut, cum au trait si de ce, printr-un ironic joc al destinului au ajuns cu totii in acelasi loc ?
Sute de ei … si intre acele sute cine stie cati dintre ei s-au iubit in taina, ascuzandu-se in viata dupa intamplari si dureri pentru o interzisa clipa de fericire, ca apoi sa sfarseasca impreuna, intr-un perimetru ingradit, fara sa stie unii de ceilalti, odihnindu-se intru vesnicie. Cine stie cati dintre ei s-au urat, ca astazi sa odihneasca acolo, nestiuti de nimeni, unii langa altii. Nu , cu siguranta nu avea nevoie sa se gandeasca la toate aceste lucruri, il speriau, credea cu atata tarie in destin si in eternitate incat cimitirele i se pareau locuri care trebuie ocolite, lasate in pace de cei vii. Si cu aceste ganduri facandu-i rotocoale in mintea tulburata, pasea usor, codindu-se sa intre printre portile negre si ruginite, din fier. Dar daca trebuie, trebuie .. si in final, dupa primul pas, a devenit putin mai usor.
Aleea cu dale de piatra se ingusta incet, dupa capela, lasand sa se vada tot mai mult din poteca din spatele cimitirului. O poteca.. la fel ca orice poteca.. si totusi, incarcata. Incarcata de amprenta in transcedental a doua siruri de pasi de nesters. Si-a cautat urmele, si-a potrivit adidasii si a calcat cu atentie, exact pe ele. Oare ce se va intampla acum ? Nimic. E la fel de liniste. Dar pentru prima data poate, o liniste placuta, atata de placuta incat putea sa fie confundata cu o abandonare totala, cu o explozie a sa in Univers intru eternitate, in sfarsit, atat de mult ravnita liniste. Oare acestea erau lucruri dintre cele pe care nu sufese capabil sa le inteleaga in trecut ?
”Inca o gluma minunata” isi spuse in sinea sa, zeii aveau umor, intotdeauna au, la fel de reci, la fel de impasibili si cu acelasi zambet etern si sadic in coltul buzelor. E doar un un muritor. I-ar transforma in statui din piatra si i-ar da cap in cap pana cand mainile i s-ar umple de praf, de pulbere, de var si ciment si s-ar risipi in cele patru zari. Si poate pentru ca Ei cunosc gandurile lui atat de nefiresti pentru un muritor facut din praf de oase .. zambesc..si glumesc.. pana cand se vor plictisi si il vor macina sau pana cand el, obosit si prea batut de ei, se va supune. Dar nu, nu azi, cu siguranta astazi nu !
Poteca e buna, e potrivita, iar linistea e ca un scut, o pavaza a unui strigat surd. E perfect. Ar ramane acolo daca ar putea opri timpul. Ar ramane acolo si s-ar odihni o mie de ani. Sau poate doua…sau mai multe.. n-ar mai conta, timpul ar fi oprit oricum. Poate ca tocmai aceea era cheia. Sa nu opreasca timpul, sa se opreasca el, sa se odihneasca pur si simplu, o mie de ani… sau doua.. sau mai multe, razand din punctul sau fix, timpului.
Zboara timpule…zboara… eu nu mai vin .. HA ! Ce nebunie ! “Ratacitori cu ochii tulburi / Cu trupul obosit de cale / Neputinciosi cadem Stapane / In fata stralucirii Tale”. Parea raspunsul tuturor intrebarilor, parea otrava dulce curgand pe arcusul unei viori, devenind cantec in timp ce se scurge pe mana violonistului intrandu-i in piele, facandu-l sa atinga strunele mai alert, din ce in ce mai alert, pentru ca mai apoi cantecul sa se piarda in acel tipat surd, la care-i fugise gandul mai devreme. Ce nebunie ! Un viu … cautand raspunsuri intre morti. O lume .. gasind linistea intr-o alta.
Se indeparta incet, lasandu-si fiinta in urma, asezata pe una dintre lespezile reci, odihnindu-se. Si a iesit pe portile negre si ruginite… altceva.. altcineva.. poate doar un avatar, poate doar o iluzie care se va risipi in vant, sau poate pur si simplu nu a iesit nimic. Si nimicul .. poticnindu-se pe alei pietruite, sutand cu adidasul cate o piatra de pe drum, privind cu ochii mari spre cer, sau la castanele cazute, se indeparteaza pierzandu-se in lume, pentru ca intr-o zi sa se reintoarca acolo unde si-a lasat sinele si sa se regaseasca, pentru eternitate.
