Batranul privea cu ochii tulburi cararea din fata sa. Nu ducea nicaieri si exact nicaieri era directia spre care se indrepta de atatia ani de zile, din clipa in care isi pierduse Destinul si odata cu el , orice tel. Nori de praf inundau ochii sai impaienjeniti de amintiri, de trairi, de sentimente dezradacinate.
Nu mai avea nimic, in afara de acel drum, o poteca ingusta, una din nenumaratele poteci inguste pe care isi tara pasii, ca si cum ar fi fost ultima poteca si ca si cum la capatul ei l-ar fi asteptat moartea, cu un sarut si o imbratisare, eliberandu-l. Traise. Traise pana intr-un punct, acela din care restul zilelor sale n-au mai contat. Si in praful din fata sa, in colbul aruncat de vant, intrezarea imaginea unui tanar, care se apropia de el.
O umbra, cineva fara chip, cineva sigur pe el, cineva hotarat sa-si urmeze pana la capat destinul, un strain. Strainul s-a apropiat de el si l-a privit in ochi, o privire crunta, ucigatoare, datatoare de fiori si lacrimi. “Eu sunt trecutul”, a auzit o soapta in ureche. O soapta care i-a intepat creierul si care parea sa se hraneasca direct din sufletul sau. Cu ce.. nu stia.. era deja gol.. mai ramasese oare ceva acolo ? “Amintirile batrane…amintirile” auzi din nou in sinea sa. “Tu batrane, cari o cruce.. asa cum voi muritorii toti carati cate una si cadeti impovarati sub greutatea ei.” Stia asta si singur.
S-a lasat usor pe genunchi, asezandu-se de-a curmezisul pe poteca prafuita, cu fata in pamant, ca si cum n-ar mai fi contat nimic. Era poate frig, era poate cald, n-ar fi putut spune. Imaginile veneau de undeva din interiorul sau, trairi si sentimente pe care se pacalise o viata ca le-a ingropat, ca le-a acoperit cu altele, ca le-a lasat sa arda mocnit ascunse. Cea mai mare pacaleala pe care si-o facuse siesi. Traise o perioada. Asa cum stiuse. Asa cum putea sa traiasca un om dupa ce tot piedestalul vietii sale se naruise. Pacalindu-se. Inecandu-se in vicii, incercand sa-si spuna ca poate ziua de maine va aduce linistea. Incercand sa nu mai viseze noapte de noapte acelasi chip. Crezand ca se va elibera, cumva, vreodata in aceasta viata, cand nu mai era nimic de facut. Isi construise chiar o viata .. o pseudoviata.
Ca sa realizeze dupa ani ca n-a servit la nimic. Ca nu-i foloseste la nimic. Si a plecat. Inutilitatea sa ca om, imposibilitatea de a misca un singur ac, a inceput sa apese greu. Drumurile de atunci i-au fost lungi, obositoare, asa cum avea nevoie de ele. Singuratatea-i devenise in final aliat, singura certitudine, singurul sens in nonsensul unei vieti irosite. Ani..dupa ani…dupa ani .. cu acelesi goluri de neastupat in suflet. Iar acum.. fata in fata cu acel strain, astepta eliberarea. Nu Paradis sau Infern, care n-ar fi schimbat cu nimic tenebrele in care se scalda, ci linistea, mult dorita liniste, inconstienta vesnica. Sa fi avut oare norocul de a-si fi intalnit moartea intrupata intr-un strain care-i soptea in ureche cu vocea trecutului ?
Strainul s-a aplecat deasupra lui. L-a prins de mana si l-a ridicat in picioare. “Ia crucea batrane…si mergi mai departe. Nu se termina niciodata. Vei merge.. vei continua sa mergi..pentru totdeauna. Nu intelegi. Nu poti sa mori. In eternitate nu exista daruri. Iar drumul tau acolo merge… spre eternitate. Du-te singur”. Atunci a inteles. El nu mai exista de mult pentru oameni .. si avea totusi sa existe pentru totdeauna. Cu golurile sale, victima a deciziilor gresite, sclav al viselor sale, pierdut in unica sa consolare .. un chip.. care-i aparea din cand in cand in vis.
