Lumina lunii intra in incapere indraznet printre perdele, atingandu-i chipul, prelingandu-se peste buzele intredeschise, dezvelind un obraz de piatra, nebarbierit. Mainile sale pareau maini de statuie, pietrificate pe masa, langa scrumiera in care tigara arsese aproape de tot si se stingea nefumata. Ochii insa erau vii, luminati de o scanteie firava dar jucausa dincolo de care pareau a se impleti intre ele intr-o contopire pagana, nepermisa, trupurile incestuoase ale demonilor noptii.
Barbatul isi dezmorti putin gatul, suficient cat sa poata arunca o privire pe furis catre salteaua de pe parchet. Parfumul Ei umplea inca spatiul, nederanjat de aerul racoros al noptii cu care refuza sa se amestece. Acolo o iubise de sute de ori infigandu-si dintii in umarul ei gol, privind-o in ochi in timp ce gemea sub el zgariindu-l, gustandu-i interiorul sarat, tragand-o in el si zambindu-i in timp ce ea se musca de pumn abtinandu-se sa tipe.
Isi mai aprinse o tigara. O vedea peste tot prin casa goala, ridicandu-se de langa el fara nici un cuvant, plimbandu-se fantomatic si fara tel, privind ore in sir pe fereastra in aceeasi pozitie de drepti pana cand rasaritul ii lumina chipul incercanat. O vedea speriata, aruncandu-se in bratele lui si plangand in noapte ca si cum insusi Lucifer i-ar fi zmuls inima din piept aratandu-i-se in cea mai hidoasa forma a Abisului. O vedea razand pentru ca in urmatoarea secunda zambetul sa-i amorteasca pe buza si sa devina aspru, la fel ca si sarutul ei cand era rece, de mort. O vedea mangaindu-i parul si ridicandu-se apoi de langa el, iesind pe usa pentru ca dusa sa fie fara nici un cuvant pana a doua zi cand aparea din nou in prag sa-i spuna “te iubesc !”
O, isi amintea atat de bine cum in ultimele luni vedea mereu in ochii ei moartea sau nimicul. Cum privind-o avea in fata pe altcineva, un necunoscut, o fiinta transfigurata, chinuita, captiva, cersind parca din interior libertatea. Si cine sa o elibereze, cine sa faca sacrificiul suprem, cine sa se lupte cu timpul pentru ea daca nu el. Tragea in piept cu sete. Era noaptea inmormantarilor. Si era grea si apasatoarea inmormantarea amintirii, a soaptelor, a imbratisarilor, a plansetelor, a adevarurilor si a minciunilor, a ranilor unei vieti traite cumva artificial, din exterior.
Rohypnol. Benzina. Cutit. Imprastiate toate pe masa, tacute, ca niste martori ai clipei ce avea sa vina, ca niste radacini cu chip de obiecte ale momentului care avea sa sape in timp lasandu-i inca o cicatrice. Eticheta de pe sticluta de Rohypnol il enerva. Nastea in mintea lui senzatia de spital, il trimitea in copilarie, in trecut, in policlinicile cu pereti colorati si desenati cu iepurasi urati. Mirosul nu-l mintea nici atunci. Oricat ar fi privit spre lumea desenata in pereti nu reusea sa se intrupeze cu totul in ea. Iepurasii cei urat pictati il priveau fix de acolo din perete, asteptand sa se napusteasca la el cu dinti ascutiti, sa il muste pana la os, sa-i zmulga carotida.
“Urmatorul !”
Vocea stridenta si insuportabila a asistentei il aducea de fiecare data in real. Daca acela era realul. Daca fusese vreodata. Nici pe atunci nu era prea sigur.
Fereastra se inchise cu un trosnet. Vantul. Dar nu vantul inchisese ferestrele cand noaptea-i gasise imbratisati pe acea saltea si simtira ca moartea se da tarcoale sub forma umbrelor care se conturau pe toti peretii incaperii. Nu vantul trecuse prin el asemeni unei mingi de fum negru ca taciunele rascolindu-i sufletul si maruntaiele. Nu din pricina vantului trosneau scandurile dulapului si parchetul si cu siguranta nu din pricina vantului incepuse sa doarma cu lumina aprinsa. O nebunie. Irealul intalnea realul intr-un spatiu banal. Parea de nepermis. Si poate chiar era.
Era tarziu. Se repezi la baie si-si baga toata fata in jetul de apa rece. Nu se recunostea in oglida care-l chema parca pe nume ciudate, mormaite. Chipul din oglinda parea a se contorsiona, iar ochii, ochii nu erau ai lui. De sute de ori se privise in oglinda cu teama intrebandu-se ce fel de geaman sinistru il cheama mereu sau il priveste cu ochi de sticla. Ceva…cineva… o proiecte a interiorului sau.. dar cu siguranta nu el insusi. El insusi nu s-ar fi putut hrani atat de mult timp cu propriile dureri si zbuciumuri, el singur n-ar fi putut niciodata da dovada de un asemenea masochism.
Isi imbraca in graba geaca si se repezi afara lasand usa sa se tranteasca in urma sa cu un trosnet sec. Primul taxi parcat la marginea drumului se dovedi perfect. Taximetristul era tacut, cu mainile pe volan si cu ochii la drum, nu-l deranja cu intrebari idioate sau probleme existentiale. Astfel se putea gandi… nu era vorba despre moarte in sine, desi de luni bune mirosul mortii il urmarea pretutindeni. Mirosul Ei, mirosul mortii. Nu era vorba despre inmormantarea lui sau a Ei… ci despre eliberarea de demon. Eliberarea suprema a lor impreuna, aducatoare de liniste. Era vorba despre oboseala care patrunsese in maduva oaselor, despre alegeri si despre sfarsit, caci toate duc spre un sfarsit. Si atunci, de ce teama de a-i trasa linia de final oriunde si oricand ? Unde era adevarata crima ? Nu se facea oare timpul mai vinovat prin agonizantul sau curs catre inevitabila finalitate ? Nu se facea insasi viata vinovata de inutilitate, prin efemeritatea ei ?
“Am ajuns domnule !”
“Multumesc !”
Drept, in mijlocul drumului, in intuneric, trase puternic aer in piept. Avea nevoie sa simta orasul, avea nevoie sa simta cum acel demon de fier si beton care se inalta deasupra-i, care il mestecase mereu incet si parca temator sa-l inghita cu totul, i se supunea in acea clipa. Clipa sa, victoria asupra orasului, asupra timpului, asupra vietii, comprimate intr-o gura de aer de noapte. Nu, gata, nu mai avea timp. Timpul isi recapatase subit utilitatea pentru o egoista si subiectiva clipa.
Intra in bar cu o precautie inutila. Prezenta lui nu insemna nimic pentru grupurile de oameni care dansau deja la hora lui Bachus. Nu mai era nimeni care sa-l poata observa suficient de mult incat sa-l cantareasca ca pe ceva prezent si real. Fumul era atat de dens incat ochii incepura sa-i lacrimeze. Iar senzatia, senzatia era aceeasi cu greutatea apasatoare din spatiul sau finit, senzatia ca ceva sau cineva ii sufla in ceafa, ii amesteca gandurile, ii sopteste despre nebunie.
Ea era acolo. Pe jumatate adormita, atarnand in bratele lui, un alt el, la fel de inert pe scaunul sau. N-avea decat sa astepte. Si sa-si pastreze determinarea. Trebuia sa o elibereze si eliberand-o pe ea, sa se elibereze pe ei. O clipa.. ultima dintre ele si timpul va fi murit acolo, intre ei doi si cordoanele lor ombilicale retezate.
“Cu ce va servesc ?”
“O bere, orice bere neagra ! Nu ma intreba de care. Ce iti vine la mana.”
“Imediat domnule !”
O observa in liniste, tragand din tigara. Parea adormita. Era frumoasa atarnand acolo in bratele lui, ca o papusa din carpe. Ce trist, ce trist ca nu mai era timp, ce trist ca nu va apuca sa-i mai spuna nimic, ce trist ca tristetea isi facuse deja casa in ei, ce trist ca acea casa isi inchisese toate geamurile pentru fericire. Isi indesa mana in buzunar pana gasi lama de metal si se ridica in picioare. Nu mai putea sa astepte berea. Si-ar fi pierdut curajul, ar fi pierdut momentul si odata cu momentul ar fi pierdut totul. Atunci ii intalni privirea.
El o saruta pe par, fara sa dea cea mai mica importanta chipului ei inexpresiv sau ochilor deschisi. A naibii noapte ! Se lasa cu scaunul pe spate, cu tot cu ea, sarutand-o pe gat, in timp ce ea privea undeva in incapere, spre masa din colt, prin fum, in intuneric. Ceva era in neregula, ceva… Chipul inexpresiv… ochii de mort… zambetul…ZAMBETUL ! Zambea… aidoma Mona Lisei… pana cand zambetul se transforma in ceva sinistru care-i deforma pentru o clipa chipul. Cu mana firava apuca sticla de pe masa si o izbi de marginea de lemn proiectand in acelasi moment ciotul taios in gatul celui care o saruta somnoros. Zambea la fel de sec in timp ce individul cazu si incepu sa horcaie la picioarele ei, pe podea. Muzica nu se oprise. Nimeni din local nu se clinti un centimetru. Spatiul parea atemporal si doar sangele care se raspandea tot mai mult in jurul corpului in convulsii dovedea ca timpul inca mai atinge acel punct din univers.
Ea se ridica si pasi peste trupul insangerat. Se indrepta spre noul venit cu ciotul de sticla insangerat in mana. Sangele picura formand flori rosii pe parchetul prafuit. Si se opri la un centimetru de el, imbratisandu-l, fara sa dea drumul sticlei sparte, strangandu-l cu putere. Il saruta si sarutul avea gust de sange si aerul mirosea a sange si sangele insusi pulsa in fiecare vena facandu-le trupurile sa tremure.
“Ai venit sa ma ucizi…” ii sopti ea in ureche. “Sa ma eliberezi… ” … si-i zambi. ” Ai inteles jocul.. iti lipseste doar perspectiva. Priveste in jur, priveste la fiecare dintre ei, priveste-i cum nu i-ai privit niciodata. Sunteti la fel.. nimic mai mult decat gazde. Nimic mai mult decat carcase de carne putreda pe care Noi o tinem in viata ca sa ne hranim. Fara Noi nu aveti ganduri, sentimente, vise, dorinte, suferinte, iluzii, fara Noi nu va bucurati de vanatoarile voastre absurde, fara noi sunteti carne moarta. Da… te-a iubit.. cat i-am permis eu sa te iubeasca. Da, ai iubit-o .. si o vei mai iubi atata timp cat El, stapanul gandurilor tale, isi va mai gasi hrana in pateticul tau sentiment. Acum du-te.. uita de Noi.. intoarce-te in lumea ta… lumea voastra… lumea Noastra.”
Privi impietrit. Nimeni nu se miscase inca de la loc. Continuau sa bea din pahare si halbe ca si cum oribila scena nu s-ar fi intamplat niciodata. Pentru Dumnezeu.. nu exista Paradis.. nu exista Infern, asa cum nu exista un Purgatoriu. Recipiente. Infernul se sprijinea pe o planeta mica, a treia de la Soare. 6,5 miliarde de recipiente, vulnerabile bucati de carne, hrana pentru demoni.
Si cel mai dureros.. stia ca va uita totul in clipa urmatoare. Timpul .. se pare, era si el.. tot un demon.
