Era acelasi Pamant, insa era doar umbra unui loc care fusese odata verde. Devenise planeta celor tacuti, a celor care isi traiau vietile dupa cu totul alte reguli decat cu o mie de ani in urma, pe vremea cand se vorbea inca despre senzatie, sentiment, suflet.
Ziua in care aparuse El avea sa le schimbe ireversibil lumea. El cu noile sale idei despre adevarata fata a lumii. Cel care-i pusese pe toti cei sase miliarde in fata oglinzii si le aratase cat de hidosi sunt. Cel care le distrusese iluziile cu sabia adevarului si radea de religiile lor in timp ce le demonta pe rand crez cu crez. Adevarul a fost la inceput de nesuportat. Multi si-au luat zilele alegand calea cea scurta. Multi dintre aceia care credeau cu tarie in ceva ce s-a dovedit a fi praf spulberat de furtunile desertului. Dintre aceia care au descoperit ca adevaratele deserturi sunt in sufletele lor egoiste, meschine, pagane. Ei, cei care se inchinau pana la pamant. Putini au inteles, iar acestia au ales sa-si creasca copiii in spiritul adevarului. Fara zambete fara sens, fara declaratii desarte fondate pe nimic, fara gesturi dictate de norme ale societatii si fara subiecte tabu.
Iar noile generatii au crescut, au avut copii, dand nastere “celor tacuti”. Iar acestia, au incetat sa mai construiasca. Ajungand la intelegerea inutilitatii tuturor lucrurilor, au ales sa-si traiasca vietile simplu, practic, sec, reducandu-le la simple existente finite, delimitate de timp printr-un inceput si un sfarsit. Ar fi fost cel mai trist spectacol, vazut din exterior de catre “cei vechi”, moartea si renasterea intr-un alt fel al unei lumi care se cladise pe minciuna si pe iluzie.
Insa pentru “cei tacuti” nu insemna nimic altceva decat realitatea. Reusisera sa extirpe iluzia din sufletele lor ca si cum ar fi fost o tumoare. Se bucurau doar de acele lucruri care nu aveau cum sa-i minta vreodata. Se bucurau la fiecare rasarit si isi plecau capetele in semn de recunostinta la fiecare apus de soare. Priveau florile inflorind primavara, oprindu-se din mersul monoton ca sa contempleze ore in sir parcurile lasate in paragina. Nu purtau haine, ci niste robe simple facute din material textil ieftin si aspru.
Isi aduceau aminte zambind de cuvantul “moda”. Autoturismele, fabricile, electrocasnicele, devenisera simple piese de muzeu supuse eroziunii timpului, pentru vesnicie, descompunandu-se in inutilitatea lor. Viata se curbase in acel punct si capatase un cu totul alt sens. Si-au mai trecut ani. Alte mii de ani, timp in care cei tacuti au asteptat in linistea si pasivitatea caracteristica soarele, care se apropia an de an tot mai mult de Pamant. Pentru ca peste mii de ani, atunci cand El a revenit, sa gaseasca doar vechi inscriptii din piatra, topite de caldura, mistuite de aerul fierbinte si irespirabil.
Si pe cea care i-a fost cea mai draga amintire a existentei lor, a luat-o cu El, in lumea sufletelor eterne. Pentru ca si acolo, literele cioplite de ei in piatra cu cuiul, sa ramana marturie peste timp. “Invatatura vietii, lasata voua de aceia care nu s-au mintit”.
