Pe blogul Dianei Coman au aparut cateva cuvinte legat si de lucrarile cu care am participat la concursul de fictiune de pe Trilema. As dori sa-i multumesc pentru timpul depus intru citirea lucrarilor mele si pentru analiza facuta. Cu siguranta mi-a dat niste pont-uri. Am reaflat astazi ca sunt un lenes de mare clasa care dupa ce incepe entuziasmat sa scrie o povestioara despre orice, undeva pe la mijloc incepe sa se plictiseasca si se grabeste sa-i reteze finalul. Asa e, are perfecta dreptate, m-a dibuit ! Dar acest articol nu-i despre asta ci despre un sincer multumesc !
Si citez din analiza Dianei:
“Filiera are drept atu principal dialogul alert si perfect credibil. Am rezonat cu hotararea personajului principal de a-si sapa chiar in carne la propriu pentru 30 de minute de a “muri liber” chiar. Sunt interesante si explorarile in ce priveste “Gri-ii” cu razvratirea lor oarba. Nu-i clar insa deloc ce-i cu ei si de ce e razvratirea lor “o gluma”. La fel de neclara e si “filiera” si ratiunea ei de a fi dincolo de cazul cand chiar este asa cum reiese din textul actual, o simpla organizatie de puscariasi evadati. Daca chip-urile sunt puse doar pentru cei care intai fac “o greseala” cum zice dar nu defineste textul, de ce n-ar fi cei fara chip inca o societate chiar foarte buna? Nu pricep de ce contactul cu extraterestrii a insemnat “teroarea, foamea, disperarea” si de ce ar fi vanzatorii de copii intr-adevar singurul mod de a “muri liber”. E interesanta si cu potential bun ideea de schimb propusa, dar nu-i explorata mai deloc. Ca de exemplu: cine si cu ce mijloace manipuleaza genetic sperma, care-s implicatiile, care-s problemele, care-s interesele ori perspectivele contrare? Si in sfarsit, desi textul descrie clar si complet un eveniment important pentru personajul principal, nu-i deloc clar de ce este in fapt personajul principal important pentru cititor pana la urma ori pentru idee. Asa cum e acum, forta textului sta cam exclusiv in dialog si in niste situatii clare definite la nivel de baza (adica uite asta s-a intamplat, am taiat, am scos chip-ul, am facut schimbul). Ar mai fi nevoie pe langa astea si de o selectie mai atenta a acestor situatii si dialoguri astfel incat sa se imbine impreuna si sa spuna ori arate esenta ideii, lumii, schimbului, povestirii pana la urma.”
“Ideea din Gazdele imi pare excelenta, capabila sa se agate de sufletul oricarui cititor si mai ales puternica sa duca in spate si un roman intreg ori chiar mai multe. In plus, textul e bine stapanit, bine orientat mereu pe esenta mesajului, pe lucrurile care chiar conteaza. E foarte percutanta si de efect indirecta punere in garda a curiozitatii reci, lipsite altminteri de caldura ori ghidajul iubirii. Demonii care pandesc din alte dimensiuni momentul proprice sa-si ia oamenii drept gazde e o tema desigur veche si cu rezonante adanci cat lumea, dar explorarea locului de unde vin demonii, a motivatiilor lor si chiar a modalitatilor in care le cadem poate prada e unul din meritele textului Gazdele. Din pacate, finalul nu-i deloc pe masura explorarii si nici nu se infiripa si el cumva din curgerea logica a textului ci pare lipit brusc ca un plasture unde autorul a retezat povestirea. Ca sa apara in final drept explicatie completa, zic ca iubirea trebuia cumva sa se fi infiltrat ca element important inca dinainte de final, ca rolul ei sa fie intai ghicit ori vazut de catre cititor inainte de a ii fi pur si simplu aruncat in fata la final, drept “singura vibratie sacra din univers”.”
“Cum spune si titlul, Evadatii realmente evadeaza, in fata ochilor cititorului, in sunetele de se sparg in urechile ascultatorului. Dinamic si plin de detalii fanteziste, textul cu siguranta apuca cititorul de ochi si nu-l lasa pana nu afla si de Buru-Hay si de Krotalia si de minunatele cristale de se gasesc acolo. Din pacate insa, dupa ce l-a alergat asa pe bietul cititor cu krotalienii pe urme, il lasa fleosc taman la sfarsit, cat se poate de balta intr-o salvare de-un banal desavarsit si de o lipsa de interes pe masura. Astfel abandonat pe solul Krotaliei in lumina navei Bharilor, cititorul se trezeste o tara si isi da seama ca si din goana anterioara in fapt mai lipseau detaliile care sa-l faca sa vada si sa simta importanta goanei, lupta, personajele. Si realizeaza astfel brusc ca mai probabil a citit un script cu ce-ar trebui sa fie, decat sa fi citit ceea ce-a fost cu adevarat. Iar daca asta nu-i destul, mai creste brusc si dorinta de o motivatie mai serioasa, mai adanca, mai importanta chiar pana la urma din spatele acestei lupte pentru cristale sub cele patru luni ale Krotaliei. Dar autorul, ca un krotalian rautacios, a aruncat doua cristale la suprafata cat sa momeasca naivii cititori si acum rade in barba din mina unde asteapta sa vina un scriitor pus pe treaba si sa scoata la lumina vana toata de bogatie, caci el, krotalianul, nici gand n-are sa se puna pe treaba.”
“In cu totul alt registru, Contactul arata intr-adevar mai mult decat sa descrie, perfect acordat sa se infiga in emotiile cititorului pana la plasele, perfect centrat ca alegere de eveniment ca sa transmita ideea de baza. Cu toata banalitatea intalnirii apocaliptice ori a momentului retributiei fata de un Dumnezeu mai real si mai putin iertator decat chiar in Biblie, textul reuseste sa fie original in ceea ce conteaza pana la urma si anume prezentarea acestui posibil sfarsit. Constructia e excelenta, ca si prezentarea initiala a inutilitatii ori rutinei in fapt atat de puternic impregnate in personajul principal incat nici sfarsitul lumii nu pare sa aiba credibilitate ori sa-si gaseasca loc. In consecinta, schimbarea personajului e cu atat mai totala si de impact pana la urma. Din pacate totusi, decizia ei este altminteri prea putin justificata ori sustinuta de text in sine, caci e mai degraba considerata cumva implicita ori drept inevitabila si unica solutie posibila in situatia data.Sigur ca daca esti fix ca personajul atunci ajungi fix la aceeasi concluzie, dar pana la urma ce-ti aduce atunci textul?”
