Trenul isi macina leganatul pe sine in timp ce noaptea din exteriorul vagonului se lipeste de geam.
Timisoara isi lasa in urma aroma, povestile, taisurile cu care a scris pe mine. Ma indrept spre Cluj. Nici el n-a fost mai bland, nu la inceput. In fiecare loc m-as fi aflat, in spatele fiecarui lucru marunt s-a ascuns de fiecare data viata, cu zambetul ei pe jumatate cald, de bunica, pe jumatate gaunos, de gheonoaie.
Sa incerci sa ocolesti viata in timp ce te incapatanezi sa traiesti. Asta e ceva ce ar putea face un batalion de kamikaze sa planga de emotie.
Si C.F.R.-ul asta jegos cu tarifele lui nejustificat de mari isi face loc in gandurile mele, sapand ca o tumoare. O tumoare benigna. Nasul.. eternul trecator peste Stix.. vesnicul prieten.. atotsolidarul.. a fost platit.
Iar C.F.R.-ul, marunti si benigni, raman in mintea mea precum niste bufoni seci la curtea unui rege excentric.
Mai am 5 ore de drum. Asta da plictiseala…
cum sa te plictisesti cu asa o minte “scobitoare”?
asta e culmea …
io stiu o grmada de indivizi care ar omora fara nici o ezitare sa aiba asa o minte “sclipicioasa” ca a ta…, si tu te plictisesti cu ea…
sigur mai ai si alte trasee bolnave pe unde o plimbi…, chiar mi se pare o risipa….
dar noa…, aia-i treaba ta…, ca la final fiecare ramane cu ce o facut.
drum bun!
Las in urma blogul asta. Pt. asta il am. Ideea ca intr-o zi ma curat si aici nu las nimic din mine.. cum sa zic, nu pot lasa sanatatea mentala sa acapareze abuziv planeta si bunii locuitori