Ranjetul de pe buze imi paleste brusc atunci cand am revelatii. Sunt intreg. Doua maini, doua picioare, cap si pula. Vad si aud. Ma exprim. Iata-ma scriind. Ai mei inca traiesc, toti cei care conteaza. Intregi si ei. Am 29 de ani si am totul. Mi se pare o mare chestie sa ai totul pana in 29 de ani.
Cum sa va spun, am avut noroc in viata asta. Alta daca va urma, vedem. Asta am trecut-o si mai am vreo juma din ea daca va fi sa crep din cauze naturale (tare ma indoiesc).
Vreau sa spun ca de maine mi se pot intampla toate relele pamantului. Bun, in cel mai rau caz imi bag o teava de pistol pe gat, elegant, simpatic. Dar orice ar putea urma de acum, eu pana in 29 de ani voi fi fost intreg, sanatos, cu toti cei dragi in viata, intregi, sanatosi. Nu inteleg cum. Am cautat mereu cele mai murdare latrine ale vietii. Si totusi, inca nimic rau. Probabil va urma ceva groaznic, sau poate totusi nu, dar azi, vorbim de azi, nu sunt eu fericit? Nu pot eu sa mor maine relaxat? Nu am trait o viata minunata?
Dupa masura mea, am totul. Sunt un ignorant penibil cand ma plang de bani. Cand ma plang de job. Cand nu am de-un Iphone. Sunt o rusine pentru cei schilozi, pentru cei legati de un pat de spital, pentru orbi, pentru cei fara adapost, pentru flamanzi. Merit sa iau bataie cand gandesc cu turma.
Dar acum, in tren, in clipa asta, sunt eu. Am totul. Si sunt un muritor fericit pentru mine si trist pentru cei care au mai putin.
e de bine.
eu asa sper.