Sa coasem realitatea de iluzie

… si intorcand panza pe toate partile, sa reusim sa spunem in final care e una… si care e cealalta. Daca mai putem.

Fetele priveau inmarmurite din interiorul costumelor in care se facusera tot mai mici, la figurile copiilor mari din incapere. Stiau ca sunt dezbracate incet, violate cu privirea, in imaginatia fiecaruia dintre cei prezenti “postite” cu randul in costumasele lor dragute. Era o situatie delicata care tindea spre complicat. In spate, usa ferecata cu sapte lacate, inainte astepta o cohorta posedata de “rechini” hulpavi care din fericire inca nu schitau nici un gest, iar ele… victime ale unei imprejurari neasteptate, ale unui calcul prost, ale ceasului 13, se aflau la mijloc. Iar teleportarea era inca un concept indepartat asa cum si acum, iata, este.

Un deget sarguincios apasa doua butoane… se aud doar click-urile si albul Barry incepe sa-si murmure cantecul. Parea cantecul unui pedofil belgian in timp ce-si mangaie victima cu o acadea. 

Popescu le invita inauntru cu voce sobra, rece, taioasa, ca si cum ar vrea sa lase de inteles ca petrecerile cu copii sunt amintiri indepartate si situatia de fata n-are nimic a face cu ele. Fetele nici ca se urnesc si numitul se vede nevoit sa le impinga usor de la spate amuzat de minima rezistenta opusa si sesizabila in buricele degetelor. ”Veveritele” vorbesc aprins si in soapta, lacrimile incep sa le curga pe obraji iar linistea camerei reuseste sa prinda ca din zbor un “… vina ta pizda !” Popescu, cu figura de poker, le ia pe fiecare din spatele grumazului cu cate o mana, desface cele sapte lacate si le impinge pe usa afara maraindu-le printre dinti: “uratele dreacu !” Si zavorul se pune din nou.

Unul dintre recidivisti, Gomez, scoate un pliculet generos si-o rigla cu care incepe sa faca imparteala pe masa. Liniutele sunt separate chirurgical, cu grija, pentru ca nimeni sa nu se simta ofensat. Albul Barry pare incercat de toate grijile in timp ce continua sa-si legene cantecul. Luminile se sting si mai raman aprinse doar cateva leduri colorate precis plasate. Gomez scoate o bancnota de 100 indiferent ce si-o ruleaza tragand prin ea pofticios prima liniuta. Pupilele i se dilata pe loc si un ranjet larg dezvaluie dintii albi.

Ceilalti il urmeaza iar fetele ramase incep sa se familiarizeze cu situatia. Ceva in ele le spune ca ar fi putut pleca odata cu “veveritele”. Ar fi putut face ceva… dar n-au facut si drept urmare, ceva in ele vroia sa ramana. Le era clar lor, era clar cohortei, la fel de clar precum apa. Iar noaptea, mai ales noaptea era tanara. Traiau parca un vis, era realitate amestecata cu altceva, nu li se intampla lor si totusi erau prezente. Ciudat sentiment. In urmatoarea jumatate de ora Gomez a continuat sa faca pe chirurgul in timp ce Pedro si Pablo au luat fetele la dans varsand whiskey pe ei, pe ele, pe podea. Whiskey aspru, iute, lins de pe corp, baut direct din sticla, apreciat la adevarata lui valoare. 

Ce a urmat la ceas tarziu de noapte, e continuarea pe care o asteapta cei singuri. E continuarea pe care o asteapta, iata, cei care au nevoie de sex, de excitatie mentala prin vietile altora, cei pierduti in iluzie, cei care tanjesc in sinea lor la salbaticie. Iarta-ma, daca esti tu.  Ce a urmat tarziu in noapte… nu conteaza, caci stim… stim in subconstient ca a urmat ceea ce ne ghideaza imaginatia sa credem. Exact asa s-a intamplat… si nu altfel. Dar ceea ce conteaza in realitate, radacina faptului, miezul.. e altceva.

Te poti trezi intr-o dimineata la fel ca dimineata zilei de ieri si scarpinandu-te in cap iti urmezi rutina. Nu exista nici un indiciu ca ziua te va constrange sa faci alte alegeri decat cele cu care te-ai obisnuit. Nimic nu iti arata ca e posibil ca in acea zi sa te descoperi in final si sapand in tine din pricina unui impuls, sa descoperi o noua persoana care a fost mereu acolo, parazitandu-ti pana atunci inutil fiinta. Siamezul tau. Si din acea zi… sa incepi efectiv sa traiesti. Facand lucruri numite corecte sau gresite si sa nu conteze. Imbratisandu-ti natura si fiind din acel moment, ceea ce esti cu adevarat. Si oglinda arata parca altfel. E mai.. ostila. 

O zi… banala… ca oricare alta… un inceput si-o dimineata, aruncata la plezneala undeva pe linia vietii tale.