Lumea este plina de fantome. Naluci care se plimba printre oameni, oameni atinsi de o sclipire. Nu conteatza de unde vine acea sclipire, nu conteaza daca ea vine dintr-o vraja, dintr-un fond genetic, dintr-o aliniere favorabila a astrelor, dintr-o mangaiere de deget divin, important este ca intr-o fiinta umana s-au intalnit conditiile favorabile afirmarii acelui om intre semenii sai. Dar n-a venit contextul. Omul nu s-a mai intalnit si cu secunda sau pur si simplui nu a ales sa-i dea curs.
Imi aduc aminte ca eram intr-un bar demult, cu Dani si cu Cosmin. Un batran a intrat acolo si ducea cu el cateva carti. Intreba pe cei de la mese daca nu vor sa cumpere cartile. Carti scrise de el. Omul fusese un intelectial. Nu ma intrebati de care, nu stiu, nici n-ar mai conta, cert este ca ceva il plasase in timp in randul muritorilor de foame si incerca inca sa isi castige painea cu demnitate. Cosmin l-a poftit la masa noastra si l-a intrebat despre razboi. Si batranul stia multe despre razboi, despre suferinta, despre viata. Atunci a spus Cosmin ca un lucru intelept din partea noastra este sa ne ascultam batranii, ori de cate ori avem ocazia.
Batranii, intelegeti ? Cei pe care-i lasam in urma cand ne inghesuim in autobuze si cei care coboara ultimii in urma noastra. Pentru ca sunt obositi de viata, pentru ca lumea asta le-a supt toata seva, pentru ca le este tot mai greu sau mai lehamite sa tina pasul.
Ei bine, vorbesc acum despre sansa. Sansa nu surade. Sansa nu se indupleca, nu favorizeaza, nu apare niciodata la momentul oportun. Este precum o cometa pe care te poti pregati sa o astepti pe o patura in parc si care poate sa nu treaca atunci. Ci intr-o alta zi, cand tu ai renuntat sa mai astepti sau cand ai prins doar o frantura cu coada ochiului, o frantura din coada ei sclipitoare.
Hitler ar fi putut sa fie un artist ratat. Ar fi putut sa fie un tip care sa traiasca o viata din portete desenate prost pe strada. Napoleon ar fi putut fi un pitic ingnorat de semeni sfarsit undeva intr-o Franta ostila lui. Coanda ar fi putut ramane un inginer stralucit mistuit de focul creatiei in vreo fabrica de suruburi. Brancusi ar fi putut ramane o umbra. Ioana d’Arc ar fi putut sfarsi ca o stralucita gospodina, o femeie razboinica terorizandu-si barbatul betiv. Ceausescu s-ar fi putut desavarsi ca cizmar punand talpi intreaga viata. Dar nu a fost asa. Sansa ? Ambitia ? Sau poate o combinatie bolnava din toate.
Cumva, numele lor si ale altora, nu vor fi uitate niciodata. Ca exemplu al binelui sau al raului absolut, numele lor va ramane nesters. Vi se pare lucru putin ? Este ! In sfera in care se invarte Universul, asemenea realizari la nivel individial sau chiar de specie, sunt egale cu nimicul. In sfera cea mica, in care ne taram noi precum viermii, aceste lucruri marunte inseamna totul. E vorba despre cine suntem, despre ceea ce insemnam.
Mi-e groaza ca intr-o astfel de lume artisti straluciti sfarsesc in anonimat. Pictori, cantareti, actori, compozitori, oratori, psihiatri, numeste tu orice-ul acesta. Inca nu ne bucuram de o societate care sa propulseze valorile, sa le ajute cu o rampa, sa le dea nume. Nu avem oare nevoie de asa ceva ? Poate nu se intampla pentru ca nu intereseaza. Pentru ca cei care pot construi astfel de rampe au deja totul si aflandu-se intr-o asemenea pozitie cad foarte usor prada dezinteresului si ignorantei. Pentru ca asta suntem. Omul este intruchiparea ignorantei si a egoismului.
De ce ar conta evolutia ? De ce ar conta aportul adus la binele generatiilor viitoare stiind ca tu te vei curata in cel mult urmatoarea suta de ani ? De ce ti-ar mai pasa ?
Pentru ca asta sunt, pentru ca asta ne defineste si pentru ca din acest motiv ar trebui sa conteze. Dar nu conteaza. Cumva… niciodata, aceasta specie nu a reusit sa isi invinga egoismul definitoriu. Cumva, fara alte elemente absolut necesare, doar capacitatea de a distinge intre bine si rau ne este inutila. Diamanul neslefuit nu foloseste in final la nimic. Si nimeni… nimeni nu are timp pentru slefuit diamante cand are de trait o viata. Propria sa viata.
Evolutie inseamna renuntare. RE NUN TA RE ! Si sper…sper din tot sufletul, ca intr-o buna zi sa intelegem asta.
cred ca ar conta sa aportul adus generatiilor viitoare pentru ca nu poti trai decat prin altii.
sunt mii de lucruri care au conds la prezentul nostru, ma roade (un pic) faptul ca s-o ales praful de patriotisumul meu, si ma gandeam (zilele trecte) oare cate sacrificii reale au condus la existenta noastra de azi, ca popor, si ce facem cu ele, cu acele sacrificii? le uitam…, asta-i un lucru grav…, cred.
si ar fi bine si frumos sa-ti pese de ceilalti tot din “egoism”… (ca sa zic asa filosofico-abstract, desii nu e egoism), ca altfel nu poti sa traiesti, nu poti sa “exersezi” iubirea, tristetea, bucuria de a face bucurii. daca traiesti doar pentru tine…, esti ca si mort…, fara prieteni, fara famiie, fara copii…
in fapt nici nu cred ca poti trai doar pentru tine, oricine…, oricine a dat cuiva ceva…, vreodata…, doar ca nu e o constanta (sau nu are o frecventa mare), si/sau de cele mai multe ori o avut asteptari dupa ce a dat… ,dar la momentul daruirii… nu a avut asteptari, a facut-o din “drag”, din nevoia reala de sacrificiu (sa-i zicem), sau de importanta.
deci oricat de egoisti am fi … nu suntem chiar atat de egoisti, doar ca ne sperie “sa pierdem controlul” pe care in fapt nici nu-l avem…
Cred, oarecum, ca nu e vorba despre talent, despre perfectiune in executia obiectului de arta, fie el scris, cantat, sculptat sau pictat. E vorba despre oportunitate, despre a fi omul potrivit la momentul potrivit. Si asa se nasc marile nume.
puterea individului nu sta in puterea lui doar, ci in creditul acordat de altii, care au la randul lor credit de la altii…
asa se fac marile nume, daca ai un talentat…, si-l sprijina cineva care e la randul lui sprijinit in opinie , sau cam pe acolo…
sau cum o zis soseata…, omul potrivit la momentul si in locul potrivit.
asta daca excludem ipoteza scriitorilor de istorie, care iau omul (cu talentul) si-l pun in ipostaza potrivita…