A “da drumul”

Calatoream cu trenul, dintre Timisoara inspre Cluj si neavand prea multe de facut in tren, am inceput sa citesc o carte, singura pe care o luasem cu mine, una despre cele mai celebre dejectii ale societatii, despre asasini oribili si crime inimaginabile.

Cumparasem aceasta carte in perioada in care ma atragea raul. Intr-o perioada in care nici macar nu constientizam ca ma hranesc cu asemenea mizerii. Intr-o perioada in care nici macar nu sesizam ca sunt locuit, posedat, degradat. Chiar si atunci, am reusit sa citesc doar cateva dintre pagini. Chiar si atunci era prea mult.

Am gasit-o intr-un sertar, la Timisoara si mi-am spus ca …e o carte… mi-ar putea tine de urat in tren, dar ceva in mine s-a revoltat. N-am distrus-o insa. Am lasat-o in tren. Ma gandesc ca ar fi trebuit sa o arunc in WC si sa trag apa dupa ea… dar din nou, manat de un fel bolnav de a face lucrurile, am lasat cartea in compartiment. Dupa cum urmeaza (click pe poza pentru zoom):

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Noua mea lupta, pentru ca dupa fiecare munte urmeaza un altul, este sa reusesc sa “dau drumul”. Intentia a fost buna, pornirea a fost buna, dar faptul ca nu am distrus cartea inseamna la radacina ca nu am facut lucrul corect complet, ci doar pe jumatate. Am facut lucrul corect pentru mine. Dar am pus mizeria in bratele unui potential… altcineva. Iata egoismul. Si iata.. noua etapa a luptei mele cu mine.