Urinoterapia

Mereu am zis sus si tare ca sunt timisorean. Defapt… sunt putin din toate si nu numai din cele romanesti cat si din cele straineze. O combinatie ciudata, un amalgam despotic, o vraja a alchimiei genelor… cum sa va spun… daca ma capturau nazistii nici nu m-ar fi executat dar nici n-ar fi avut ce sa faca cu mine, sunt cumva al tuturor si al nimanui. Acestea fiind spuse, sa fie consemnat pentru posteritate ca am trait o parte din copilarie si in Bucuresti. Uneori in Balta Alba unde ma bucuram de decenta unui apartament si anume al bunicilor. Alteori in Ferentari, unde ma bucuram de altfel de experiente cum ar fi trasul cu prastia dupa pisici ingrozite care a doua oara nu mai tranzitau curtea copilului despotic, imbranceli si batai in toata regula cu copii de tigan pentru te miri ce motive specifice varstei, degustari de alcoale avand in vedere ca si parinti mei erau foarte tineri si aveau prieteni la fel de tineri care veneau pe la noi.  

Dar simteam eu la nivelul preputului ca ceva urma sa imi curme linistea si sa-mi zdruncine echilibrul. Nu stiam sa definesc ce-i. Era ceva ce plutea in aer, cum sa zic… “prea mult bine”. Ei bine… i-am tot auzit vorbind pe ai mei despre creioane, stilou, rechizite, ba chiar odata m-au dus in oras si imi aduc aminte si acum ca era seara cand zburdam fericit cu un ghiozdan gol in spate, de mine ales (dar nu din cele foarte scumpe ca eram de pe atunci un copil intelegator. nu docil, intelegator doar). Nu constientizam insa cat de subtire e gheata pe care patinam, pana intr-o zi in care, in Balta Alba aflandu-ma, am fost trezit de dimineata de catre bunicul din Bucuresti.

” – hai Toneasca, azi e o zi mare !”

“- Oh cacat !” am exclamat atunci in gand intelegand subit tot mai mult.

Prima zi de scoala. De atunci timp de 8 ani pana am inteles importanta invataturii, l-am tot injurat si blestemat pe Cuza printre dinti. Dar revenind la acea fatidica zi… m-am trezit dus intr-o curte plina de copii zgomotosi, de diferite varste. Cumva ma ingrozea peisajul. Nu imi placeau copiii aceia, nu imi placea diversitatea, erau pur si simplu prea multi, mult mai multi decat as fi putut manipula inspre a face ceea ce vreau eu, mult prea independeti, apartinandu-si mult prea mult lor.

M-am trezit in clasa. Nu stiu de ce, nu am inteles niciodata dar de pe la 7 ani ma cam uitam dupa fete. Desigur nu ma ajuta figura, inconvenient peste care urma sa trec abia peste inca vreo 10 ani, cu forta cu care submarinul lanseaza torpile. In tot acel rastimp urma sa raman cu privitul.

Ei bine, undeva deasupra tablei pe perete guverna tabloul iubitului nostru conducator Nicolae Ceausescu cu ale carui poze rupte din carti si ziare invatasem inca de la varsta de 5 ani sa ma sterg la micul meu cur. “Ceausescu e un om rau ! Eu am incredere ca nu spui nimanui, daca spui dam de probleme. Dar sa stii, Ceausescu e un om foarte rau” imi spunea adesea tatal meu, sub privirea ingrozita a mamei. Iar obiceiul meu de a ma sterge la fund cu fotografiile mult iubitului conducator era incurajat atat in Timisoara cat si la Bucuresti. Era ciudat sa il vad pe acelasi Ceausescu la loc de cinste, la mare inaltime, privindu-ma cumva dojenitor.

Primele mele ganduri atunci au fost legat de ce i-as spune lui Ceausescu daca ne-ar vizita scoala. Imi amintesc perfect. Stiu cum ma gandeam ca i-as fi zambit frumos, l-as fi privit trept in ochi si i-as fi spus ce tata bun este el pentru acest popor, pentru ca odata ajuns acasa sa caut o alta fotografie cu el si sa-mi sterg defecatia cu chipul sau august. Da… eram un sobolan nemernic inca de pe la 7 ani… cred ca m-am nascut cu asta in mine… personalitate bipolara ar spune unii. Eu as spune ca e doar un altfel de dragon care trebuie imblanzit, pus in haturi si calarit dupa bunul plac. Dar controlul acesta sau iluzia de control urma sa apara doar odata cu anii, varsta si experienta.

Eram acolo deci privind la tablou. Invatatoarea s-a prezentat. Doamna Dionisie Ecaterina ne prezenta poza conducatorului, incepandu-si astfel prelegerea si urmand a se prezenta pe sine doar dupa. “Acesta este tatal vostru, tatal poporului roman” … imi amintesc perfect. Eu aveam insa o alta problema… undeva in vezica. O problema pregnanta, o necesitate imperioasa, o usturime crunta. Dar cum sa cer voie doamnei sa merg la baie ? M-ar fi auzit ceilalti colegi … ar fi fost crunt… as fi fost primul care ar fi aratat slabiciune si in plus, ar fi auzit toate fetele ca vreau sa ma duc sa ma pis.

Trebuia sa existe alta cale. Backdoor-ul se dezvolta usor inca de atunci. Mereu gaseam si o alta cale. Ce-ar fi daca i-as da drumul usor usor… in jeturi mici, pe crac ? In liniste, pe soptite, fara sa deranjez clasa. Zis si facut. Senzatia de usurare fizica si sufleteasca se instala incet in mine… Atata ca … n-a functionat conform planului. Colegul nemernic de banca s-a ridicat in picioare dupa vreo 5 minute de indoiala si a zbierat in gura mare precum magarul:

“- Doamna… ! Doamna ! … a facut pe el ! A facut pe el !” aratand inspre mine cu un deget pe care mi-as fi dorit sa i-l rup !   ”Un mic turnator” mi-am spus in sinea mea.   

Dovada incontestabila era baltuta de urina care clipocea sub banca mea. Nu prevazusem ca se va forma una. A fost unul dintre primele mele contacte cu realitatea lumii si cu ghinionul ca notiune. Atunci m-a lovit si mirosul. Miroseam a urina. Cracul meu era imbibat. Pantalonii de uniforma se hraneau cu lichidul, materialul era cel potrivit. In jurul meu, un numar prea mare de fetite de clasa I stramband din nas a repulsie.

Am iesit din clasa repede si am fost dus  la baie unde mi-am stors pantalonii si i-am imbracat. La iesire, am iesit primul din clasa si am fugit. Nu puteam lasa sa se afle. Pantalonii erau deja semi uscati. Asa ca am purces de mana cu bunicul meu din Bucuresti, spre casa, ca si cum nimic nou sub soare nu s-ar fi intamplat. Si aproape ajunsesem…vedeam blocul… cand un alt istet…rasarit nu stiu de unde… s-a apropiat si ne-a…abordat viteaz: ” – Sa stiti ca a facut pipi pe el ! “

” – zda ma-tii mort ! ” … am gandit eu… si am inghitit in sec… primind cu stoicism dojenile care au urmat.

Din fericire clasa a doua am facut-o la Timisoara… clipa din care m-am dezbucurestenit. Am vazut-o ca pe o sansa de a incepe de la zero. Ca pe a ma prezenta ca un copil nou. O sansa de a ma integra altfel. N-a fost sa fie. Am fost acel copil cu ochelari cu figura de “geek” care parea ca cere mereu o carte noua de citit. Doar de-ar fi stiut toata lumea ce era in mintea mea deja la 8 ani. Si… cam atat.. THE END.