Supus(a) incertitudinii nu stii nici macar daca vei apuca sa citesti acest text. Adevarul este ca oricat de improbabil pare ca firul vietii sa ti se curme in secunda urmatoare, posibilitatea planeaza din inertie deasupra ta. Nu doar de ieri si nu doar maine, ci dintotdeauna inspre totdeauna. Avand aceste idei ciudate in minte, m-am gandit la “cimitirul de ganduri”. Un loc online in care fiecare sa-si poata exprima un gand, un ultim gand, care sa ramana posteritatii. Pentru cazul in care ziua de maine nu va mai fi, pentru cazul in care cineva si-ar dori sa lase ceva aici, ceva supus mai putin trecerii timpului, ceva ce nu poate spune direct celor dragi, indiferent de motive, indiferent ce… ceva. Acestea fiind spuse, fiecare comentariu la aceasta rubrica va reprezenta un gand al cuiva, cuvinte care vor ramane neatinse si care spre deosebire de noi, au sansa de a se lupta cu timpul si eventual, de a-l invinge. Daca ai stii ca maine nu vei mai fi, care ar fi ultimele cuvinte pe care le-ai lasa lumii ?
Va rog, daca veti comenta aici, sa fie strict un gand pe care vreti sa il lasati, nimic altceva. Multumesc !
Daca va fi sa dispar subit, n-am ascuns niciodata ca mi-as dori un copac pe mormant. Nu ma intereseaza cum suna asta pentru X sau pentru Y (critici de online), mi-as dori sa stiu ca ceva se hraneste cu mine, ca mai continui intr-un fel ciudat, sa exist organic, aici, in acest plan pe care o jumatate din mine il iubeste. N-as vrea o cripta rece de beton ci un sicriu din lemn si asta doar pentru ca nu-i posibil sa fiu lasat sa ma …extind… intr-o padure (si-asa cohorta de ingropaciune ar fi absolvita de dorinta mea de-a avea copacel pe movila). Daca ar fi sa dispar subit si cineva sa-mi citeasca ultimul gand, as vrea sa stie ca am fost cat se poate de pregatit, ca am avut o copilarie fericita, ca am trait asa cum am simtit, ca regretele imi sunt (cu rusine spun) prea putine. O nebunie, o piesa de teatru, o viata ca o tornada, cu bune si cu rele, nimic mai perfect. Si de-as stii cui datorez asta i-as multumi. Oamenii care imi sunt dragi se stiu si nu am sa-i numesc aici si daca ar fi dincolo mai mult decat Nimicul, i-as lua cu mine in gandul meu (de-as mai avea ganduri). Daca maine nu as mai fi as vrea sa se stie ca nu m-am temut nici de Iad nici de Rai si ca am plecat zambind spre orice-ar fi, chiar si spre non-existenta. Nu de alta dar plecam de la premisa ca n-as fi avut de ales si deci, de ce sa ne complicam ? Dar cred ca viata se intinde mult de-aici incolo si adevaratul teatru de aici incepe. Altfel… ar fi fost mult, mult prea usor. Sa traim deci, cat e nevoie si sa plecam in liniste, zambind.
Toni, de pe mormantul tatalui meu s-a ridicat o tufa de stanjenei, sau irisi, fara sa fi fost plantati de cineva acolo. Si culmea e ca lui nu prea ii placeau irisii cat a trait. El vroia, ca si tine, sa ii plantam un par care face pere pergamute. Mama s-a opus, a zis ca cine a mai vazut asta? Ca cine o sa manance pere de la cimitir?
Deci, ciudat nu e, trebuie doar sa ai in urma pe cineva sa te inteleaga, sau sa te fi cunoscut destul cat sa nu vada nimic ciudat in asta.
Completare la ce ti-am scris ieri, un citat in versuri care imi place nespus cum e gandit:
” Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul talc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?
omar khayam”
e unul dintre preferatii mei
http://despreporc.wordpress.com/
… mda.. ok,..FIE !!! ORI SUNTEM ORI NU MAI SUNTEM ! NAH ! : P