“Cea mai scumpa suta”

Se facea ca odata demult, eram si eu mai tanar, dar la fel de prost. Si vine la mine acasa un prieten sa stam la un suc, sa povestim, sa “ne radem”. Si imi povesteste el cum a fost in Bucegi si a vazut ursii cum se masturbau liberi in tufisuri atunci cand nu violau turistii straini neatenti. Si mi-am dorit atat de mult sa vad si eu ursii incat i-am zis cu glas de tunet: “La anul mergem, vreau si eu sa vad ursii!”

Zis si facut si a trecut anul. Si ne-am vazut in tren… si din tren ne-a pleznit ceasul rau tocma la Busteni in gara. Era o vreme excelenta pentru adunat ciuperci si masturbat in grup, cu chiot, in padure la racoare, ca soarele dogorea si cerul era senin ca niciodata la munte.

Si ne-am indreptat noi frumos spre Valea Cerbului. Am trecut pe langa tot felul de semne care ne amenintau ca ursii nu-s cuminti, ca apreciaza gustul carnii de om, ca e posibil sa-i vedem si sa murim cu ei de gat, chestii de-astea…. da’ n-am vazut picior de urs. Am ajuns in Valea Cerbului si ne-am pus cortul.

N-aveam ce sa facem ziua, era o plictiseala ingrozitoare, bucurestenii de pe la corturile de langa “ne incantau” cu manele si-n rest erau doar pensionari, fosti colonei, fosti comunisti, veniti cu ditamai corturile sau cu rulotele. Unul dintre ei avea pistolul cu el…frumos, elegant, in cutie, oameni pregatiti pentru razboi.

In fine, se lasa seara, eu ma mucesc in dulcele stil clasic, prietenul cel bun nu se muceste ca nu mai are cu ce, facem o supa la primus-ul datator de viata si incep sa latre potaile. Niste potai vai de curul lor care tranzitau zona in cautare de mancare. Si-odata cu latratul lor apar si niste mogaldete negre pe liziera.

Si-asa am vazut si ursii. Bun… a doua zi de dimineata am aflat si despre moartea prematura a unor strainezi si anume nemti care fiind ei mai cu mot decat ceilalti, mai amatori de singuratate ori impinsi efectiv acolo de mirosul micilor si auzul manelelor, au decis sa campeze la multi metri departare de ceilalti.

Treaba cu intimitatea in padure in munti e ca nu-i numai a ta, niciodata. Si cand ajungi sa afli, ori te-a penetrat deja ceva ce seamana a pula de urs, ori nici n-ai mai apucat sa simti. Asa si cu nemtii nostrii. Si-au lasat cica mancare in cort, ursul a mirosit, a intrat sa se serveasca si probabil ar fi si plecat daca nemtoaica n-ar fi zbierat trezita din somn de molfaiturile lui si prea probabil vazandu-l. Asa ca ursul s-a simtit dator sa arate ca el e urs, ca e la el pe tarla si la o adica oricine doreste si n-are o pusca la indemana poate sa-i suga pula. Si cica asa s-a si intamplat.

Revenind la ale noastre, am decis ca e cazul ca a doua zi sa urcam pe Omu’, da’ nu la Babele ci un bob de vreo 3 ore jumate mai incolo, la cabana. Asa ca ne imbarcam in telecabina si purcedem. Ocazie cu care imi inving si eu teama de inaltime, inaltime care n-avea cum sa il deranjeze pe prietenul meu oricum miop. Daca stau mai bine sa ma gandesc n-avea cum sa il deranjeze nici o chestie care se afla mai departe de 3 metri.

Coboram la Babele si incepem un drum agonizant sub arsita soarelui care iata, insista si a doua zi sa futa buha. Si ne croim deci drum, ba in picioare, ba in pasul piticului, ba pe laterala, dupa caz si dupa cum era drumul, urmariti de un corb care s-ar fi bucurat sa ne profaneze starvurile daca ar fi fost cazul. Dar n-a fost.

Ajungem la cabana cu o tona de conserve carate de jos. La cabana era plin de oameni de munte. Stiti, goriloi nerasi, genul care dau mana barbateste, genul care vorbesc tare si raspicat dar putin. Genul ALA. Si nu mai vazusera oamenii mancare adevarata de multa vreme de cand erau acolo si pareau toti beti de la mirosul de picioare care domnea in dormitorul comun. Am dat drumul la primus afara si-am pus de o supa ca si cum pentru noi a manca supa calda si conserve cu carne ar fi fost cel mai natural lucru de pe pamant. Si era. Si vazandu-i noi ranjind prosteste la conserve, satui probabil de vanat cu prastia vietatile putine care traiau la acea inaltime, am inceput sa valorificam mancarea. Apoi ne-am culcat cu clame pe nas in acel dormitor comun sus amintit, caci trebuia ca a doua zi sa purcedem intins inapoi.

Ghinionul a facut ca am dat peste un cuplu de oradeni care s-au oferit sa ne arate o scurtatura. Si ne-au aratat. O coborare de vreo 6 ore, pe partea cealalta. Dar coborare zic ? Povarnisuri, bolovanisuri si grohotisuri cacate de zei in pustie. 6 ore si ceva de mers pe jos pana la cea mai apropiata telecabina. La care ajunsi… amicul meu rasufla usurat.

Doar ca … era 100 000 de lei vechi drumul. Echivalentul a doua sucuri… o suma mizera. Nici macar o suma. Totusi cumva am reusit sa-l conving sa o luam pe jos de acolo la Babele, cat mai putea sa fie ? Ca vedeam platoul de jos, nu era mare chestie… Si cu expresii de gen “hai bah ca vad de aici Babele” … “ce mah, esti fatalau ?” … “ti-e frica ? ai de pula mea…ti-e frica..sa mori tu !” … l-am convins sa nu luam telecabina si sa continuam sa o luam la pas.

Si-au trecut inca vreo 4 ceasuri de urcare … timp in care am trecut pe langa o ditamai pleasca de cacat proaspat, mustind, care de muflon sigur nu era si inclin sa cred ca era tocma de urs si mancase stricat. Asta pentru cazul in care v-ar putea interesa.

Ajunsi sus… mai mult morti decat vii… ne-am oprit si ne-am uitat unul la altul. Atunci prietenul cel bun a spus cu cel mai serios chip pe care i l-am surprins vreodata: “Mah muie ! Asta…. e cea mai scumpa suta de mii din viata mea !”

Si-am prins ultima telecabina.