Pe cand eram eu emigrant prin tari straine, acum un trilion de ani, am locuit printre altele si la o femeie din Ecuador, singura, cu trei copii. Ea la vreo 30 de ani asa, foarte de treaba, mai aducea ea din cand in cand acasa cate un nigerian si-i dadea ala (mereu altul) la buci de ziceai ca joaca ingerii popice la noi pe bloc, dar in rest era ok si femeia nu facea greseli majore prin care sa tulbure monstrul. Ei dar… daca nu vine nimeni la monstru… alege el pe cineva.
Si-avea cum ziceam femeia in cauza trei copii. Doua fete, una de 8 ani, alta de 5 ani si un baietel de 4 ani. Pe Lenin, nume care in partea lor de Pamant e cat se poate de firesc.
Mi s-a parut interesant cum se speria el din orice si apoi fugea urland ca un miel sub fustele mamei asa ca impreuna cu Edi, colegul de camera, am decis ca-i rost de intervenit putin in psihicul micutului. Zis si facut.
In prima faza l-am convins ca in WC traieste un monstru. “Monstrul din buda” mai exact, pe care copilul si-l imagina probabil ca pe ceva foarte hidos dupa cum am dedus in cele ce urmeaza. Am observat ca dupa o saptamana de munca de convingere, merge la buda cu frica. Isi da jos pantalonii cu grija si se aseaza pe scoica cu ochii in patru. Trage repede apa si fuge din baie. Ba chiar intr-o zi a venit la mine urland: “l-am vazut, l-am vazut, i-am vazut mana !!!” Iar eu zambind intelept i-am raspuns “Ei…ce ti-am zis eu… e acolo… pandeste…asteapta..”
Apoi situatia a escaladat. Am realizat ca daca stingem lumina, micutul Lenin se va repezi la usa, indiferent ce face in baie in acel moment si va incepe sa bata cu pumnuletii in usa de la baie, desigur urland. Era un moment perfect pentru a obtine cadre perfecte, astfel incat Edi tinea de usa, eu stingeam lumina in baie, micutul Lenin venea si se isterica urland, Edi deschidea brusc usa, eu aprindeam subit lumina si faceam poze cu telefonul mobil surprinzand perfect acele momente si chipul schimonosit al micutului. Cred ca o fotografie mai si am pe undeva pe un CD dar nu o voi posta aici intrucat nu vreau sa deranjez sufletele sensibile.
Intr-o alta zi eram pe afara si il observ la joaca. Il ademenesc cu niste jeleuri si vine precum vulturul la piuitul puilor de gaina. Il insfac, il iau pe sus si-l pun cu fundul pe un hidrant stradal care era de vreo doua ori mai inalt decat el. Cel putin. Ca o consecinta micutul nu putea sa coboare iar eu am plecat la o plimbare. Din fericire in acea zi n-a plouat. M-am intors dupa un timp sa-l recuperez pentru ca dupa cum calculasem micutul se cam plictisea acolo de unul singur.
Dimineata noi trebuia sa plecam la lucru. Copiii dormeau precum sardelele unul langa celalalt, in patul din camera lor. L-am privit pe Edi cu inteles si i-am soptit:
“Stimabile Edi, te rog… ziarul. Fa-l sul… desigur.”
“Desigur, poftiti !” si imi intinse presa locala facuta sul cu mare grija.
Am descins cu grija in camera micutilor si cu ziarul in mana aveam grija sa nu facem zgomot ca nu cumva sa-i trezim. Sau cel putin… nu asa. Edi tinea usa. Eu eram cu o mana deasupra capetelor lor, cu ziarul facut sul in mana. Si de-acolo, gravitatia. Pe Newton sa-l injurati. POC ! POC ! POC ! peste scafarlii cu miscari scurte si rapide din cot, cateva pe secunda, pentru ca apoi sa disparem din camera instantaneu si sa privim prin usa crapata cum micutii pe jumatate adormiti dar foarte contrariati incearca sa desluseasca ce i-a punctat.
Si-asa…
Ideea este ca indiferent de tara in care va aflati, e bine sa nu va lasati copiii pe mana romanilor. Nici macar romanii nu-si lasa proprii copii pe mana romanilor decat atunci cand chiar nu au de ales. Nu stiu cum sa va zic.
Daca acum regret cele intamplate ? Daca ma caiesc, daca sufletul imi e cuprins de o adanca amaraciune… nu stiu daca ar mai servi la ceva sa stiti. Sau sa stiu eu.
Singura chestie la care ma gandesc e ca au trecut ani. Si micutul Lenin a crescut. Si va mai creste. Si intrebarea care se pune fara insa a-mi misca vreun fir de par, este: daca vreodata ne-am mai intalni, ca din greseala, mi-ar rupe capul ? Eu mi l-as rupe.
