Noiembrie 9

E noiembrie, aproape noua. Chiar opt ale lunii.

Pentru mine e vremea reflectiilor, vad un cerc mare atarnat de perete, privindu-ma prin golul sau, chemandu-ma mai aproape. Si nu-mi ramane decat sa intind mana si sa-i dau voie sa ma absoarba, dar n-am de gand sa o fac, pentru ca s-ar inchide definitiv. Cu mine inauntru. Iar mie, imi plac cercurile larg deschise, cele de care oamenii se tem atat de mult fortandu-le capetele unul inspre celalalt.

M-am gandit azi la accidentul de masina. Nu mi-a fost frica nici o clipa. Nu era starea de soc. Nu a existat asa ceva. Era Nimicul din interiorul meu. Masina ar fi putut sa se rupa in zeci de bucati, sa umple autostrada de sange, nu s-ar fi intamplat nimic, pentru mine n-ar fi facut diferenta. Sinceritatea asta cu mine insumi e periculoasa, cu atat mai periculoasa cu cat aveam trei oameni cu mine care cu siguranta aveau planuri de mai lunga durata.

Nici inainte de accident cand luam masina noaptea, porneam cd-ul cu muzica mea si ieseam din oras pe soseaua ca oglinda, nu-mi era frica. Eram linistit, impacat, cu atat mai linistit cu cat piciorul meu apasa pedala, pana cand nu mai avea ce sa apese. Din pacate rabla mea nu putea mai mult, eu as fi putut. Daca as fi avut roti. Ce n-as da sa mai pot apasa o pedala..

Ce ar trebui sa imi spuna asta despre mine ? Ca am fost mereu pregatit sa plec ? Ca am dobandit-o in timp ? Ca m-as bucura sa fie nu cand dar cel putin asa cum vreau eu? Oh nu, n-as alege ceva usor, dar ar trebui sa se intample in viteza. Asta m-ar multumi, ar fi o iesire potrivita.

Nu e melancolia idiotului, nu sunt reflectiile cretinoide ale unei minti care isi plange de mila, nu am motive, nu e sensibilitatea inutila si claustrofobica a clownului dincolo de perdelele scenei, e ingrijorare.

Demonul inchis adanc in beciuri intunecate cauta zilnic noi cai sa evadeze. Zgarie peretii sufletului cu ghiare de otel si sunetul e insuportabil. Cu ce naiba sedezi asa ceva ? Cu ce l-ai sedat si pana atunci ? Imposibil, s-au schimbat regulile, medicamentul nu se mai da decat pe baza de reteta. Si demonii n-au medic de familie. Manifestat in realitate arata ca o stare de irascibilitate si agresivitate nemotivata.

Nu imi aduc aminte nici o zi de noua noiembrie linistita in ultimii zece ani. Fiecare a adus ceva. In fiecare noua noiembrie un punct a inceput sa deseneze o curba care incet incet pe masura ce zilele treceau isi cauta inceputul. Fiecare noua noiembrie a fost ziua demonului interior, de fiecare data a desenat un cerc, exact asa cum a vrut, pentru ca deseneaza frumos si stie sa faca sa-mi placa. Al naibii locatar intunecat.

Luna noiembrie isi va lua cu ea frunzele uscate si va trece, odata cu trecerea zilei de maine, cand va disparea probabil si imaginea cercului de pe perete cascat in mintea mea. Va veni iarna. Si odata cu iarna, alti demoni se vor prinde in hora soptindu-mi despre locul meu. Nu e nimic de inteles aici,  nu caut intelegere. Astept sa treaca ziua de maine. Ziua devenirii mele. Si-apoi …la fel ca si pana acum… am sa ma descurc.

Din pacate Dracu’ nu negociaza, dar se pricepe al naibii de bine sa-ti dea senzatia ca el e cel care a iesit sifonat.

Aduceti-mi careva un manual de exorcizare.