Noi

Pe parcursul unei vieti, oamenii sunt ca un magnet pentru demoni si alti monstrii, poate reali, poate doar plasmuiri ale propriei imaginatii, poate atrasi in noi de vant de nebunie, dar nelipsiti se pare dintre noi.

Cu ai mei facusem pace cand am cunoscut-o pe ea, dupa o perioada de zbuciumari in care eu am incercat sa-i dau afara din mine, ei s-au straduit sa ma faca parte din ei si cu mijloacele lor obisnuite sa-si infiereze semnele lor pe sufletul meu.

Apoi s-a facut liniste si odata cu linistea, a aparut ea.

De cand m-a privit a stiut ca exista ceva intunecat in mine. Iar eu privind-o, vedem acelasi lucru in ea. Eu nu m-am speriat, m-am apropiat curios, conform naturii mele. Gandidu-ma probabil ca e posibil sa fiu luat de un alt vartej, o alta furtuna care cine stie pe ce campuri de maci ma va lasa. Nici ea nu s-a speriat, s-a apropiat in ciuda tuturor adevarurilor pe care i le spusesem despre mine. Si apropierea a devenit in scurt timp sarut. Si sarutul a luat nume. Si s-a numit Noi.

Am asteptat mult timp furtunile, dar n-au venit. Obisnuitele furtuni care vin de fiecare data si matura totul in drum, lasand in urma gandurile, regretele, amintirile, oamenii, plecand mai departe spre alti oameni mici pe care sa-i mature, hranindu-se din ei. Nu am gasit in ea furtuna, ba chiar am incetat sa o mai caut.

M-am lasat purtat de calmul ei, de valurile pozitive cu care imi facea zilele linistite. Mi-am adormit demonul si l-am inchis bine de tot, intr-o temnita trainica din care poate doar sa priveasca cum Noi mergem mai departe. Si din cand in cand, ii mai arunc o firimitura din lumea mea, pentru ca nu il pot lasa sa moara. Unica legatura a demonilor cu mine, singura imprudenta pe care mi-o permit.

Pentru ca nu s-a temut, pentru ca a avut incredere in mine, pentru ca a vazut in mine mai mult decat umbre si ploi, a reusit sa separe lumina de intuneric. Si iata-ne aici.

Sase luni impreuna, sase luni in care nu ne-am certat niciodata, sase luni petrecute in armonie si buna intelegere, in care am devenit familiari si am gasit unul in celalalt un intreg. Pentru ca toate bucatelele pe care le absorbeam din oameni pana sa o cunosc, sunt acolo, impreuna, in fiinta ei.

Si de aici incolo… infinitul.

Am scris aceste randuri pentru Cristina, azi, 5 Noiembrie 2011, pentru ca ele sa ramana dincolo de timp si de noi, in spatiul virtual, aici unde timpul nu are putere si nu macina clipa.