Poveste cu “bisnitari”

Sa va spun o poveste de pe vremea cand eram eu tanar puber. Una dintre ele, ele sunt nenumarate. Ei bine, tanar fiind (undeva la 16 ani) aveam obiceiul sa port pantaloni cu turul foarte jos, atat de jos incat unii prieteni apropiati imi spuneau ca umblu dupa mine cu buda mobila. Lucru care nu m-a deranjat niciodata, nu puneam pret pe haine cat puneam pe bere si pe discutii semi-inteligente cu amici de pahar. Apareau pe acolo tot felul de demoazele care trebuiau bagate in seama, era complicat sa nu ai leu in buzunar. Pe atunci mintea rasucea tot felul de scenarii, de intrigi, totul cerea o atenta planificare, una peste alta, era frumos sa “ai de-o bere”.

Cum posibilitatile alor mei era si atunci ca si acum limitate si observand eu ca natura m-a inzestrat cu darul de-a ma intelege cu orice fel de om pe limba lui, orice fel de limba ar vorbi el, m-am gandit sa exploatez acest teren virgin. Si m-am apucat de cumparat telefoane second hand carora le schimbam carcasele si pe care le vindeam mai departe tertilor. Si aveam mereu “de-o bere”. Doar ca ceasul rau a facut ca intr-o buna zi sa mi se dea peste nas. Hah ! Cui, mie ?! Trebuia luat taurul de coarne !

Stiti voi acele modele de Nokia si anume 3210 ? Primele incercari de telefon fara antena, o revolutie, ceva de vis ? Pe vremea la care ma jucam eu cu ele erau niste telefoane obisnuite, destul de cautate, nimic pretentios, treceau cuvintele prin ele si ceea ce ma interesa pe mine, se puteau vinde. Cesul rau pisica 13 ma trezisem cu un astfel de telefon in brate ca sa constat ca tine bateria exact 60 de secunde pe ceas. Oricat o incarcai. Schimbarea bateriei nu rezolva problema. L-am dus la ceva specialisti care mesteri mari calfe si zidari mi-au masurat ei ceva acolo si mi-au spus ca “telefonul suge baterie repede”. Bun, trebuia deci sa scap de el. Unde ? Unde repede ? Se apropia weekendul si nu ma puteam tine departe de amicii de pahar, de bere si de… demoazele.

Ei bine, in piata ! La “ai mai rai” dintre rechini, la bisnitari. Aia vand si cumpara, deci un schimb ar fi binevenit. Unul corect, dau ceva ce nu merge pe ceva orice care merge. Zis si facut.

Ma incotosmanez eu bine, imi iau sapca sa-mi acopere figura si ma deplasez spre Piata Iosefin. Cu bateria incarcata la maxim intr-un buzunar si cu telefonul fara baterie in celalalt. Ma opresc la 20 de metri de piata si cercetez chipurile vanzatorilor de telefoane mobile second hand, asta ca sa-i denumim cumva, altfel decat tepari. Venise vremea sa lucreze karma prin mine. Si aleg unul mare si gras. Cel mai gras, posibil cel mai mare. Libidinos, mustacios, cu degetele ca niste “polonezi”. De ce am ales exact unul care imi putea muta capul la spate cu o palma bine plasata, nu imi explic nici acum. Posibil ma atrageau rahaturile cele mari inca de pe atunci.

Bag bateria in telefon, zic in barba un “ingeras” si ma duc drept la el, scot telefonul, zic ca vreau sa-l schimb, eventual mai dau ceva modic pe langa. El zambind se ofera sa imi dea la schimb un alt telefon exact la fel, contra telefonului meu si o suma modica in genul celei de care iti puteai lua un suc. Sigur, am acceptat pe loc. A durat 30 de secunde lungi pentru ca el sa sune pe cineva “ca sa vada ca suna”. Am luat noul telefon si m-am facut nevazut. Semnalul era full, telefonul era parfumat, fusese probabil al vreunei mizde, eram fericit, reusisem.

Pana cand am ajuns acasa. Semnal zero. Ceva nu se lega. Ies pe balcon, semnal full. Intru in casa, semnal zero. bai frate ! El se facuse cu un telefon la care nu tine nicio baterie. Eu cu un telefon care nu avea semnal atata timp cat intre el si cer mai era ceva. Crunt ! Atat de crunt incat am constatat ca nici sub copaci cu coroana deasa n-am semnal. Intamplarea asta e una dintre cele care merita lasate posteritatii.

Am vandut in final si acel telefon. Unui tip inchipuit si cu figuri care venise cu masina si incerca sa negocieze cu mine la pret ca sa i-l cumpere cat mai ieftin donsoarei lui. Eram atent la detalii. Eram selectiv. Ma uitam la pantofi. Si niciodata nu trageam teapa saracilor. Dar tipul asta nu facea obiectul. Am sperat pana in ultima clipa sa nu intre cu telefonul in masina pentru ca acolo n-ar mai fi avut semnal. El a avut ghinion, eu noroc. “Ca doar n-o sa ne tiganim acum pentru cativa lei”, exact cuvintele lui. Sunt convins ca si le-a amintit cand a ajuns acasa. Se pare ca … nici eu nu le-am uitat.

Si …cam asa… si-am crescut.