Noi si moartea

Noi oamenii suntem cu siguranta o specie interesanta. Probabil o pesta a universului, analizati atent de ochii unor constiinte mult mai complexe, asta presupunand ca a noastra constiinta ar fi prezentat vreodata o complexitate.

Sa vorbim putin despre perceptia noastra asupra mortii. Doar gandul la moarte aduce o stare de gri, o stare neplacuta, de disconfort. Ceva in noi cere parca schimbarea directiei gandului inspre orice altceva. Pentru ca ne temem de non-existenta mai mult decat de orice. Ne temem de inutilitatea luptei cu boala, de probabilitatea ininenta a mortii, de timp in definitiv. Ne raportam mereu la lucrurile convenabile noua, intrucat trecerea timpului nu ne deranjeaza atunci cand avem certitudinea ca ne aduce un beneficiu.

Modul in care fiinta umana a tins sa relationeze moartea cu durerea sufleteasca, cu pierderea ireversibila a persoanelor dragi, nu a facut decat sa handicapeze nechibzuit generatiile care au urmat. Victime ale acestui proces suntem cu totii. Este o incalcare a legilor firii atribuirea de conotatii personale legilor universului.

Probabil daca am fi inteles de la bun inceput sa privim moartea ca pe o alta etapa a vietii, impactul acesteia in vietile noastre ar fi fost cu mult redus. Am fi fost acum obisnuiti poate sa nu dramatizam si sa privim cu naturalete fenomenul caruia oricum ne supunem neconditionat. Am preferat insa, nechibzuiti, sa-i asociem o serie de mascarade, ritualuri si datini care sa impregneze in sufletele noastre greutatea mortii. Cine are de castigat de pe urma acestor lucruri? Cine are de pierdut? Sunt doar inofensive intrebari retorice.

Este nevoie de un banal click, un zgomot, o tresarire in interiorul fiinte noastre pentru a ne constientiza efemeritatea. Pentru a constientiza REALITATEA si totodata starea de incertitudine in care suntem meniti sa ne traim vietile. Existenta noastra nu are nici macar garantia firului de ata de care atarna. Fiecare dintre noi este dispensabil. Progeniturile pe care le vom naste nu au nici o valoare, sunt dispensabile. Universul nu da doi bani pe existenta mea, pe a copilului tau, nascut sau nenascut. Planeta, galaxia si sorii din jur pot disparea intr-o noapte si universul nici nu va baga de seama. Atat de importanti suntem. Atat de important esti!

In aceste conditii de neschimbat pentru noi, cel putin in urmatorul milliard de ani, nu avem decat a intelege legile universului. A le da conotatiile potrivite care sa ne acordeze la vibratia sa si sa ne faca existenta mai usoara, nicidecum sa ne-o impovareze. Suntem datori sa dam nastere unei noi constiinte si sa intervenim asupra propriilor greseli comise in trecut, pentru binele generatiilor viitoare. Sa invatam sa ne schimbam optica atunci cand este cazul, sa fim rationali, sa nu victimizam inutil generatiile viitoare.

Suntem penibili. Noi, ceremoniile noastre si obiceiurile noastre de ceremonie, costumele noastre de procesiune. Suntem un spectacol trist. Aproape sapte miliarde de actori prosti, spalati pe creiere, recunoscatori unor autoritati abstracte pentru ca au ocazia de a juca in piesa proasta a propriilor vieti. Sapte miliarde de oameni care au invatat sa-si planga mortii, din egoismul de a-i fi pierdut, mai degraba decat sa-si fi invatat copiii sa treaca peste moarte asa cum trec strazile pe zebra in intreaga lume, mai degraba decat sa-i fi invatat sa se pregateasca pentru marele necunoscut ei insisi, in ultima dintre clipe sa plece zambind.

Iata-ne aici. Calarind Balaurul, un sistem bazat pe MONEDA. Un sistem bazat pe sclavi, o lume mizerabila si putrefacta in care nu numai simpla existenta, dar si Viata si Moartea au rolul de a lopata cisterne de bani in buzunare oculte, criminale, fara fund.