Dani

Prietenii… ti-i alegi si nu ti-i alegi. Uneori te aleg ei pe tine si inainte de-a reusi sa-ti faci avant ca sa dispari, o mana se agata de umarul tau si te tine in cerc. Apoi incepe sa-ti fie comod, intre prieteni. Concluzia mea este ca relatiile cu oamenii si considerentele tale fata de ei se formeaza in functie de contextul in care va aflati tu si ei. E poate mai bine si mai curat. Asta mi-a permis sa am prieteni si amici multi si buni. Oameni care altfel, analizati la rece, din exterior, ar fi putut trece drept paria, sau drept periculosi, sau drept infractori si cu care dupa toate normele dictate de societate, nu ar fi trebuit sa ma insotesc. Dar m-am insotit si m-am considerat castigat. Oameni buni, oameni sufletisti, oameni de la care am avut ce sa invat. Si cel mai important, m-am futut in ele de norme.

Acest articol insa nu este despre oameni in general ci despre unul singur. Dani Tae Kwon Do.  

Prieten, frate, invatator, in prima faza un strain care mi-a scapat curul intr-un moment in care smecherasii care ma vanau de ceva vreme se adunasera in jurul meu in mica piata din spatele Muzeului Banatean din Timisoara. Locul capatase numele de Ommi, dupa numele unui butic matusalemic amplasat acolo, de la care puteai cumpara toate cele necesare, adica alcool si tigari caci de restul se ocupau credinciosii, Catedrala fiind ceva mai incolo, pe stanga. L-am cunoscut pe omul asta asa cum in prima faza cunosti orice om. Si nici macar faptul ca l-am cunoscut nu este demn de mentionat in articolul de fata cat faptul ca nu l-au cunoscut altii. Faptul ca omul asta nu mai este. Faptul ca cei mai multi dintre cei care l-au cunoscut l-au cunoscut prea putin sau deloc. Adevarul este ca cei care l-am cunoscut cu adevarat suntem o mana de oameni.

Dani Tae Kwon Do a fost respectat de frica. Insa nimeni nu stie cat si-a dorit sa fie respectat ca om. Pentru ceea ce era. Si da, era deosebit de ciufut cu cei despre care stia ca-l respecta de frica. Adica, sa fim serios… tu ce-ai fi facut ? Presupunand ca ai putea face ceva. El isi permitea. Poate nu era unul dintre cei mai buni antrenori de Taekwondo, dar era cu siguranta unul dintre cei mai talentati batausi ai momentului.

La cateva luni dupa moartea lui prematura inca mai auzeam pustani care imi povesteau cum s-au intalnit cu el si l-au impins, cum omul e o epava, cum abia mai merge bine pe picioare si vorbeste tot felul de prostii. Ma uitam la ei mila, pentru ca stiam ca daca l-ar fi intalnit cu un an in urma si ar fi incercat sa faca aceiasi figura i-ar fi inodat intre ei intr-un fel din care nici legistul nu te deznoada fara bisturiu. Oamenii incepusera sa vorbeasca despre umbra a ceva ce in trecut fusese fiinta. Cel mai rau deranja ca vorbeau despre un tel, facand din intalnirile cu el favorabile lor, un titlu de glorie. Chiar si atunci, cand Dani abia isi mai tara picioarele pe pamant, era o mare chestie sa-l fi lovit si sa reusesti sa pleci intact. Orgoliul ii ramasese nestirbit si asa a ramas pana in ultima clipa, omul ar fi luptat cu ultima farama de os pentru orice ar fi considerat el ca merita lupta. Ceea ce nimeni nu a inteles a fost ca el renuntase. E usor sa harjonesti un tigru care nu-ti mai da atentie.

De ce scriu toate astea… ? Nu pentru voi, nu pentru cititori, nu intereseaza pe nimeni. Le scriu pentru mine, pentru memoria unui om care a contat in mijlocul nostru, cei care-l amintim.. pentru trecut si viitor le scriu.

Dani locuia intr-o garsoniera pentru care nu mai platise curentul de luni de zile. Nu avea obiceiul sa plateasca cheltuielile. Drept pentru care nu o data a ramas fara curent de Sarbatori. Le facea la lumanare si cauta companie mai mult decat oricand de Sarbatori. Avea nevoie de o familie si asta cautase mereu. Il daramase ideea ca ar fi putut avea un copil, ca nebuna pe care o gasise ca sa-l suporte avortase. Nu stiu cat era vorba despre ea cat despre copil.

L-am vazut mergand in casa, luand singura patura pe care o avea si dand-o unui boschetar care statea afara in frig. L-am vazut punand pe masa intr-o farfurie ultima lui conserva de carne ca sa mancam impreuna. Nu o data. De zeci de ori. Se bucura sa imparta, se bucura sa aiba cui sa dea din putinul lui. L-am vazut dezbracandu-se la propriu ca sa dea haina lui unui nevoias. Gesturile astea nu erau rare.

Era iute la manie si facea urat cand se infuria. Dar daca il infuria un prieten gasea altceva pe care sa se descarce. De cele mai multe ori era altcineva, de asta spun ca prietenia e o chestie de context. Se supara pe mine, pocnea pe altcineva… trecea. La urma urmei ce putea sa faca, in egala masura eram si eu tot un prieten. Mai prieten decat coarda care l-a suparat si s-a trezit … in flacari. Zippo, nu ale pasiunii. A sarit pe geam de la etajul I, s-a stins, s-a indoit un pic de spate… i-a trecut. Pai ce poti face ?

Noi, mana de oameni care l-am cunoscut, avem o gramada de povesti cu Dani. Povesti savuroase, amuzante, pline de talc si intelepciune daca vrei pentru ca morala cu siguranta se poate trage din fiecare asemenea poveste.

In ultima perioada in care era imbibat de alcool si Fortral, incepuseram sa il evitam. Am fugit de el cu totii. Toti cei care il pomenim astazi, cei carora ne e dor de el. Vom spune noi ca nu am avut de ales. Am avut ? Nu am avut ? Nu stiu, adevarul e ca nu stiu ce am fi putut face mai mult decat sa-l cautam sa-i punem in mana o plasa cu mancare, pe vremea cand ramasese chiar fara casa.

Voi scrie o carte despre el. Si-i voi da drumul pe Internet. Si veti intelege mai bine de ce prietenia este o chestie de context. Cel mai najpa e ca … vine ziua lui. Si ma gandesc la realitate. Realitatea asta spune ca daca ar mai fi fost in viata, l-am fi cautat, sa-i spunem la multi ani. Dar ne-am fi dus cu gandul sa fie scurt. L-am fi facut sa rada, o ora, doua, dupa care s-ar fi facut tarziu si ne-am fi imprastiat fiecare la treaba lui. Din ziua lui… s-ar fi bucurat de noi o ora, poate doua. De asta s-a si insotit cu tot felul de recidivisti si infractori. Ei nu aveau treaba niciodata. In mijlocul lor se bucura de recunoastere. Si da, avea nevoie mare de recunoastere. Si totusi… ei nu se grabeau sa plece…  

 Ce sa zic… probabil ne vom revedea. Sper insa ca nu exista un Iad. Daca exista… a caftit probabil deja jumate .. si chestia asta ma va lasa pe drumuri ..