In ultima vreme m-am tot intersectat cu o fotografie a mea de cand eram mic. Mi s-a mai spus ca am aceiasi ochi… ca privirea e la fel. Asa cred si eu. Si m-am uitat atent, eu cel de acum, in ochii inghetati pe hartie ai acelui micut eu de atunci. Poate pentru prima data am facut pace cu micutul, ne-am imbratisat, ne-am contopit. Pentru ca eu cel de acum sunt pregatit.
Cum sa explic asta si cui … si mai ales de ce ? Nu stiu, am s-o fac oricum.
Cea mai mare bucata a vietii mele am trait raportandu-ma numai si numai la mine. Mi s-a parut firesc, mi s-a parut cel mai normal lucru de pe pamant. Ceva nu s-a legat niciodata. Nu am inteles ce. Aveam impulsuri, dorinte, simteam, dar nu lucrurile potrivite sau cel putin nu suficient din ele. Am ajuns la concluzia aceasta in ani multi. Nu am avut la ce sa raportez.
Emotiile mele au fost prezente atunci cand nu exista nici un motiv care sa le invoce, sa le aprinda si au lipsit cu desavarsire atunci cand emotiile celor din jur ardeau pur si simplu. De acest lucru mi-am dat seama la inmormantarile unor apropiati. Si atat de multe situatii in care, macar de complezenta ar fi trebuit sa ma manifest cumva, in vreun fel, sa reactionez la stimulul exterior, sa zambesc sau sa ma prefac daramat, sa fiu fericit atunci cand mi s-a spus sau oferit ceva care ar fi trebuit dupa regulile planetei sa ma faca fericit. Nimic.
Toate au venit mai tarziu. Am imbratisat oameni zambindu-le, le-am strans mana cu putere ca unor prieteni, am fost daramat alaturi de ei pentru ca stiam ca asa trebuie sa fiu, sa ma adaptez momentului. Am imbratisat femei si ne-am tras-o luni de zile ca si cum am fi fost impreuna de o viata, ne-am secatuit de puteri si in fata unui “te iubesc”… gol. Ce ar fi trebuit sa spun sau sa simt ? Sau sa fac. Absolut gol, asteptam sa se intample ceva, sa simt o diastola in plus, sa mi se ridice in fir de par. Zadarnic.
Apoi a aparut Ea, cu naturaletea ei, cu proprii scheleti din dulap care au inceput sa danseze cu umbrele mele si-au facut o hora. A fost atat de natural incat amandoi am inchis usile dulapului sprijinindu-ne in ele ca nu cumva sa iasa umbrele si scheletii. Dar n-am simtit nici o zbatere, nici o impotrivire. Am aruncat cheia si am ramas noi doi in lumea noastra, departe de umbre.
Daca n-ar fi aparut Ea, as fi fost tot acolo, inotand in aceleasi ape tulburi despre care am inteles mai mult privind din exterior. Vroiam doar sa dau senzatia ca imi doresc sa scap de acolo. M-au atras mereu. Am vrut sa inot intre acele valuri, sa absorb din suflete, sa invart pe degete minti care ar fi meritat un asemenea joc, sa gasesc placere in a fi devorat de cei carora le-am dat ocazia. De multe ori m-am manjit cu sange si m-am asezat gol in fata coltilor fiarei si culmea, am simtit placere in tot acel joc al valurilor tulburi si agitate. Ma excita mental.
Apoi mi-a recomandat sa ma uit la “Dexter”. Si m-a fascinat la fel de mult ca personajul “Leo” din “Clona”. Da, m-am uitat la “Clona”, a meritat fie si doar pentru psihologia personajului. Ei bine.. il inteleg pe Dexter intr-un fel care ma ingrijoreaza desi din fericire diferentele majore sunt situate la granitele potrivite. Si sunt majore. Asta este bine.
Am sa las articolul asta asa cum este, inca nu stiu de ce si pentru cine l-am inceput, am scris mult prea multe ineptii .. iar cei care inteleg sunt prea ocupati cu proprii demoni. Eu m-am eliberat. Bafta !
